Acest dicton latin care-i poate caracteriza pe toti emigrantii lumii a fost scris de poetul tragic Marcus Pacuvius (mort in 130 i.Ch.) si a devenit cunoscut prin intermediul lui Cicero. Pentru marea migratie catre America, dictonul a devenit „ubi panis ibi patria”. A doua forma are o nuanta de disperare, iar din prima varianta s-ar putea desprinde lipsa de patriotism. Dar se poate vorbi despre asa ceva in cazul lui Ovidiu, romanul care a murit pe meleagurile noastre?
Cel mai impresionant exemplu in acest context mi se pare a fi cazul Chopin. Rafinatul artist polonez a murit in Franta, caci nu a putut supravietui in ravasita Polonie, tara sa natala. Corpul sau este la cimitirul Pere Lachaise (Paris), iar inima (transportata intr-o urna plina cu alcool) a fost dusa de sora sa la Varsovia si a fost pusa in interiorul unui stalp al bisericii Sfanta Cruce. N-a fost Chopin patriot? In privinta pictorilor, multi dintre marii maestri ai lumii s-au stins departe de patria-mama si recordul de distanta cred ca il detine Paul Gauguin. Nascut la Paris, el moare in conditii exotice tocmai in Insula Atuona, Insulele Marchize, Polinezia franceza. Era anul 1903. In 1978, un alt nebun frumos, poetul si cantaretul belgian Jacques Brel, este inmormantat in acelasi cimitir, la cativa metri de Gauguin. Ce cautau acesti mari creatori (plini de drepturi de autor) atat de departe de tara lor?
Un alt exemplu ilustru este Leonardo da Vinci. Ce poate fi mai italian decat giganticul om al Renasterii (care poarta numele unei localitati italiene) si de ce a murit el in Franta? In 1515, Leonardo il cunoaste pe Francis I, regele Frantei, prin intermediul papei Leon X. Maestrul, parca in joaca, ii face cadou suveranului francez un leu mecanic care putea merge, iar din burta sa ieseau flori. Un an mai tarziu, Leonardo intra in anturajul regal si Francis I ii pune la dispozitie un conac impresionant, langa propriul castel de la Amboise (de altfel, conacul Clos Lucé si castelul erau legate printr-un tunel). Acolo a murit marele renascentist, in bratele regelui. Oare uitase de Italia vreun moment?
Un caz aparte ii reprezinta marele maestru al neoclasicismului francez Jacques-Louis David. S-a nascut la Paris si a murit la Bruxelles, in autoexil. Acest impresionant pictor, cu stilul sau limpede inconfundabil, a fost implicat in politica, fiind un adept infocat al lui Napoleon Bonaparte. Dar moartea acestuia si revenirea Bourbonilor la putere a fost de nesuportat pentru David. El facuse parte din comisia care l-a trimis la esafod pe Ludovic XVI, si cu toate acestea, Ludovic XVIII il iarta si-i ofera o slujba importanta la Curte. Consecvent cu principiile sale, pictorul care-l vazuse pe Napoleon trecand Alpii pe un armasar alb, desi calarise un catar, se retrage la Bruxelles, unde moare. Inima sa este adusa si ingropata la Pcre Lachaise, in semn de recunostinta. Unde este inima lui Brancusi? Romanul de piatra a fost inmormantat in cimitirul Montparnasse (Paris) si nimeni nu si-a adus aminte de Hobita in acele momente…
Textul nostru nu poate cuprinde, desigur, toate numele ilustre de pictori care au murit prin „strainataturi”. Ne mai gandim la Nicolas Poussin, la El Greco, la Tiepolo, la Goya, la ravasitorul Vincent van Gogh, la prea tristul Amedeo Modigliani, la „ciudatii” Piet Mondrian („regele grilajelor universului”) si Wasili Kandinski si altii care si-au dezvoltat cariera pe meleaguri in care se vorbea alta limba decat cea materna. Ma gandesc in final la moldoveanul George Enescu, a carui inima a ramas si ea la Paris, la cimitirul Pcre Lachaise.
PAUL IOAN
Comentarii