Giorgio Barbarelli da Castelfranco (dupa numele micii localitati unde s-a nascut, apropiata de Venetia) a trait intre 1477 si 1510, fiind rapus de ciuma bubonica. In scurta sa viata de numai treizeci si trei de ani, opera apartine ultimilor noua ani de cariera. In istorie este cunoscut cu supranumele de Giorgione – constructie tipic italieneasca intraductibila direct si desemnând forta masculina, ceva de genul „George Barbatosul”. Prin contrast, daca ar fi fost poreclit Giorgiolino, ar fi insemnat „Baietasul George”. Caracteristica principala pentru atitudinea sa fata de posteritate este ca nu si-a semnat operele (referinta la cele in ulei pe pânza), astfel ca identitatea multora este pusa la indoiala. Nu se stie cu precizie de ce a lasat acest mister generator de controverse, poate ca din modestie si poate ca nu a realizat la timp ce revolutii a produs in pictura italiana a epocii sale.
Intrând de timpuriu in scoala lui Giovanni Bellini si avându-l drept coleg pe Tiziano, care i-a continuat unele lucrari neterminate din cauza mortii subite, unele pânze sunt si astazi atribuite cu semn de intrebare lui Giorgione. Din fericire pentru acest geniu renascentist, dupa vârsta de douazeci si sapte de ani a primit importante comenzi de la conducatorii Venetiei si astfel a lasat posteritatii fresce si lucrari de altar cu identitate precisa, inconfundabila. Pe de alta parte, faima sa fiind in crestere, a primit comenzi si de la colectionari particulari, pentru care a lucrat in ulei pe pânza si pe panel de lemn. Poate ca din cauza aceleiasi modestii cronice, Giorgione a lucrat la dimensiuni relativ mici, adica latimea pânzelor sale nu depasea 60 de centimetri – cu toate ca temele abordate ar fi necesitat un spatiu mai amplu.
Pe lânga rivalitatea constructiva dintre Giorgione si Tiziano, misteriosul artist venit din Castelfranco l-a avut drept oaspete si pe Leonardo da Vinci, care a poposit la Venetia in jurul anului 1500. Unii speculeaza ca Leonardo l-ar fi influentat pe Giorgione, altii sustin ca ambii ar fi produs viziuni noi asupra artei picturale in mod independent. Cert este ca Leonardo a avut numai cuvinte de lauda la adresa omului Giorgione, pe care l-a considerat un poet al culorilor, un fin muzician si un ultrasensibil la gratiile feminine. Intr-adevar, capodopera „Venus dormind” va face valuri peste secole, devenind un reper al nudului feminin chiar si in veacul XX. „Venus din Urbino” a lui Tiziano sau „Olympia” a lui Monet sunt alte doua capodopere care amintesc de revolutia conceptiei asupra femeii facuta de Giorgione, cel care s-a eliberat de rigiditatea imagistica a evului mediu.
Misterele lui Giorgione apar si din modul in care si-a conceput anumite lucrari. Interpretarile pot fi religioase sau mitologice, iar atitudinea sa este interpretabila. Astfel, in „Furtuna”, femeia care alapteaza poate fi Madonna sau Eva. Fulgerul de pe cer poate fi o aluzie la Creator sau o simpla manifestare de furie a naturii… Enigmaticul Giorgione ne pare a fi un poet incurabil caruia i-a placut sa faca arta de dragul artei, fara sa-i pese de aprecierile contemporanilor sau ale postumitatii.
PAUL IOAN
Comentarii