Adoratia lui Eminescu pentru suavul Rafael si Madonnele sale gratioase („Venere si Madonna”) poate echivala, intr-un fel, cu omagiul pe care pictorii l-au adus femeilor care le-au pozat si care, mai intotdeauna, le-au fost si iubite. Dar uneori, omagiul ramane ascuns si misterul se pierde in neant dupa moartea protagonistilor. Un exemplu foarte vizibil si chiar zgomotos este chipul femeii care intruchipeaza Statuia Libertatii din New York. Scuptorul francez Frédéric Auguste Bartholdi (1834-1904), cel care a proiectat maretul monument, nu a suflat o vorba despre sursa sa de inspiratie.
Unii spun ca ar fi vorba despre Isabelle Eugenie Boyer, vaduva lui Isaac Singer (cel cu masina de cusut), o femeie frumoasa si vestita in Paris. Altii spun ca la mijloc este mama sculptorului, Charlotte Bartholdi (de care a fost foarte apropiat). Dar exista si autori care arunca in joc varianta cea mai placuta mie: Jean Emilie, amanta artistului. Catre cine privesc, de fapt, locuitorii marii metropole?
Revenind la pictori, din picantele lor biografii reiese ca foarte putini au avut amante si modele de tip Didina Mazu (femeia searbada si de calitate modesta). Majoritatea proveneau sau s-au integrat rapid in mediu artistic. Unele au fost chiar doamne din inalta societate, cum este cazul printesei Anne de Noailles (nascuta Bibescu, prima femeie Comandor al Legiunii de Onoare), care i-a inspirat pe pictori si pe marele Rodin (in 1906). Din alta lume, a boemei parisiene, a tasnit neastamparata Jane Avril (1868-1943), care l-a incantat pe Toulouse-Lautrec, incat afisul acestuia pentru Moulin Rouge, „Can-Can”, a facut-o celebra. Devenita dansatoare de lux in cluburile selecte, aceasta femeie plina de viata a murit in mizerie, din cauza unui sot care s-a plictisit prea repede de ea. Pentru posteritate, madam Can-Can ramane focoasa Zsa Zsa Gabor.
O alta dansatoare facuta vedeta de acelasi Toulouse-Lautrec, „mic la stat, mare la sfat” a fost Yvette Guibert (1865-1944), care innebunea cabaretele parisiene, dar nu numai. Dadea si spectacole private pentru regele Edward VII (cand venea pe Riviera) si alte persoane sus-puse. O altfel de relatie a avut Paul Cézanne cu iubirea vietii sale, Marie-Hortense Fiquet. Din cauza ei, pictorul s-a certat la cutite cu tatal sau, dar maestrul s-a casatorit cu ea. Facuse, totusi, o greseala pe care avea s-o recunoasca spre sfarsitul vietii. A cautat, in ultimii ani, singuratatea, certandu-se pana si cu bunul sau prieten, Émile Zola. Mama si sora i-au fost mai aproape atunci cand a avut nevoie de sprijin. Hortense a pierdut o parte din mostenirea lasata de pictor la jocuri de noroc.
O soarta foarte trista a avut apetisanta Camille Doncieux (1847-1879), model si ulterior nevasta pentru Claude Monet. S-au casatorit dupa cativa ani de iubire, in 1870, dar ea a murit de cancer noua ani mai tarziu, dupa ce i-a nascut maestrului doi fii. Mereu indragostit de ea, Monet a pictat-o si pe patul de moarte. Memorabila ramane pentru posteritate panza „Doamna in rochie verde”… In forma si culoare, admiratia si afectiunea pot lua drumul celebritatii. Dar 2010 fiind an cu zero in coada, nu pot sa nu ma gandesc la John Lennon (1940-1980), pentru care muza a fost ciudata Yoko Ono (pictorita modernista). Datorita iubirii enorme pentru ea, rebelul John devenise baiat de casa pentru fiul lor, Sean Lennon. A trait putin mai mult decat Mozart.
PAUL IOAN
Comentarii