In vremurile când pictura franceza era înflacarata de romantismul entuziasmant al lui Eugčne Delacroix, un artist conservator se opunea cu o forta uluitoare schimbarilor înnoitoare. Aparent un timid care nu a vrut sa intre în gratiile lui Napoleon Bonaparte, împaratul care înfrunta cu seninatate toate coalitiile europene, „inamicul public” al lui Delacroix s-a numit Jean-Auguste Dominique Ingres. Un provincial venit din Montauban (sudul Frantei) sa mentina viu clasicismul profesorului sau, marele pictor al lui Napoleon, Louis David.
Era periculos sa declari public faptul ca dispretuiesti „romantismul desantat” al ultrasentimentalului Delacroix, pe vremea când acesta era deja un „monstru sacru”. Numai ca talentul exceptional al lui Ingres îi permitea acestuia sa opuna dramatismului compozitiilor lui Delacroix un calm si o destindere academica a pânzelor cu teme deloc vulcanice. N-a fost un temperamental, însa Ingres a iubit cu febrilitate femeile, le-a adorat senzualitatea cu o decenta apreciata pâna si de „mofturosii” impresionisti. Un astfel de artist îsi permitea sa creeze contra curentului si sa aiba succes. Caci a fi neoclasic (cum a fost catalogat Ingres) la mijlocul veacului al XIX-lea era un act de curaj artistic.
Dar primul mare talent al lui Ingres, adoratorul cadânelor si al femeilor care se stiu admirate când îsi scot vesmintele, a fost cel de violonist. Apetenta pentru muzica si arta i-a fost insuflata de tatal sau, Jean-Joseph, el însusi artist. Asa se face ca pictorul deja consacrat, în perioadele de sedere la Roma, a cântat la vioara pentru prietenii sai, printre care se aflau Haydn, Gluck si chiar Beethoven. De altfel, atunci când a calatorit cu tatal sau la New York, artistul a ajuns ca cânte în orchestra unui mare teatru al metropolei americane.
Numai ca întoarcerea la penel era inevitabila. Succesul urias al unui conservator al artei se datora si recunoasterilor oficiale – atât critica de specialitate, cât si oficialitatiile cele mai înalte. Regele Charles X (domnie 1824-1830) i-a acordat Crucea Legiunii de Onoare, iar mai apoi împaratul Napoleon III i-a acordat titlul de „pictor al Curtii imperiale”.
Mare iubitor al mitologiei, Ingres a creat capodopere care au stârnit admiratia netarmurita a publicului. Lucari precum „Apoteoza lui Homer” si „Jupiter si Thetis” au dimensiuni impresionante, iar stilul este un melanj armonios între clasic si neoclasic. Pe lânga scenele languroase din „Baia turceasca” si „Odalisca si sclava sa”, Ingres a imortalizat-o emblematic pe eroina Frantei, Jeanne D’Arc, triumfatoare în armura ei, prezenta la încoronarea lui Charles VII. Pe de alta parte, acest neoclasic atât de înzestrat de la natura a fost un portretist de mare rasunet al epocii sale, numeroase personalitati politice si artistice solicitându-i o lucrare (Napoleon Bonaparte a fost portretizat si ca Prim Consul, si ca împarat).
Pentru multi admiratori ai lui Ingres, frumusetea si delicatetea feminina ramân calitatile pe care acest rafinat pictor le-a pus cel mai bine în evidenta. Charles Baudelaire era entuziasmat de nudul intitulat „Valpinçon la baie”, despre care spunea ca i-ar fi putut stârni invidia lui Rembrandt, atât de apetisante sunt relieful trupului si culorile nudului… Ingres si-a pastrat prospetimea intelectuala pâna la moarte, în ianuarie 1867, pe când avea 86 de ani. Înca îsi mai corecta lucrari din tinerete…
PAUL IOAN
Comentarii