Sintagma aleasa drept titlu îi apartine lui Victor Ernest Masek, autorul celei mai cuprinzatoare lucrari despre arta naiva scrisa pâna acum în limba româna.
Fenomenul în sine însa este foarte extins, racordându-se cu elemente inconfundabile din acelasi domeniu în întreaga lume. In ceea ce priveste zona estetica cunoscuta sub denumirea consacrata de „arta naiva”, putem identifica fara dubiu „germeni” venind din trecut, amanunt care demonstreaza ca acest simt subtil si sublim al omului nu are vârsta.
Arta naiva este definita ca fiind opera artistilor care fac parte din societatile moderne, „complexe” si care resping sau carora le lipseste expertiza conventionala în a descrie obiecte reale cu vopsea. Modul lor de exprimare se caracterizeaza printr-o simplitate copilareasca a executiei si a viziunii.
De fapt, el a fost promovat inclusiv de artisti modernisti care au cautat sa scape de ceea ce ei considerau ca fiind o sofisticare mai putin sincera a artei create în cadrul sistemului traditional. Artistii naivi sunt considerati „primitivi moderni”.
În pictura naiva, exista o absenta caracteristica a perspectivei, care creeaza iluzia ca figurile sunt ancorate în spatiu si plutesc. Exemplele cel mai frecvent reproduse sunt lucrarile lui Henri Rousseau-Vamesul (devenit tot mai cunoscut cu începere din anul 1886), ale carui portrete, scene din jungla si vegetatie exotica sunt foarte apreciate.
De altfel, pictorul francez este considerat nu doar reperul principal al curentului, ci si – neoficial – un veritabil întemeietor al picturii naive, alaturi de el multi istorici si critici de arta plasându-l pe georgianul Niko Pirosmani.
Picturile lui Rousseau, la fel ca multe altele din acest gen, dau o impresie de miscare înghetata a spatiului adânc, iar figurile sunt întotdeauna afisate fie pe fata, fie într-un profil destul de strict.
Aprecierea artei naive este un fenomen relativ recent. La mijlocul secolului XX, majoritatea tarilor dezvoltate aveau artisti naivi care se bucurau de o anumita notorietate. Precursori ai acestui puternic curent modern s-au remarcat în urma cu câteva secole.
Este cazul pictorului flamand Pieter Brueghel cel Batrân si cel al fiului sau, Pieter Brueghel cel Tânar, în tablourile carora recunoastem frecvent elemente cu trimitere directa la arta naiva. Anumite detalii de viziune si perspectiva au facut însa multa vreme ca astfel de creatii sa fie denigrate si respinse cu vehementa de alti artisti si critici.
Abia la sfârsitul secolului XIX, arta naiva a fost apreciata si recunoscuta, iar de atunci, aceasta forma de arta a continuat sa se dezvolte în întreaga lume; inclusiv în România si în alte tari balcanice – spatiu cultural deosebit de valoros, unde curentul si-a trasat o tra-iectorie proprie, inconfundabila si totodata perfect integrata în fenomenul universal.
Printre primii români afirmati ca autori de arta naiva, se afla Stan Patras, cunoscut si pentru creatiile sale din „cimitirul vesel” din Sapânta, precum si aradeanul Ion Nita Nicodin, din comuna Brusturi, Neculai Popa din Târpesti, Neamt, Ghita Mitrachita din Dolj, Robert Scripcarul din Bucuresti sau Vasile Filip din Baia Sprie.
Mentionând arta naiva româneasca, este cazul sa adaugam succint câteva elemente definitorii pentru aceasta. Un aspect extins de fapt în toate spatiile culturale releva derivarea din pictura naiva si a altor creatii, de aceeasi orientare si factura, precum grafica sau sculptura.
Însa, ceea ce pe buna dreptate a fost identificat ca o caracteristica absolut fabuloasa, cu o personalitate autohtona extrem de puternica si cu trasaturi „naive”, este icoana pe sticla sau pe lemn, care poate constitui ea singura un curent aparte în arta populara sau culta.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii