„Cu un ochi, observi lumea exterioara, cu celalalt, privesti adânc în tine” este fraza rostita la un moment dat de acel „Înger si Demon al artelor plastice”, care a fost Amedeo Modigliani.
Tentati sa-l definim exclusiv ca pictor, în realitate cu totul altfel s-a desfasurat scurta aventura artistica a tânarului si rebelului toscan care a parasit aceasta lume înainte de a fi împlinit 36 de ani.
Viata sa a fost permanent în fierbere, efervescenta, de un dinamism imprevizibil si nestrunit, care de multe ori a trecut dincolo de limitele a ceea ce numim decenta si cumintenie.
Este si acesta unul dintre motivele pentru care a adunat aproape instinctiv nenumarate zone de penumbra si întuneric, întrebari firesti si dezacorduri ori revolte neagresive, admiratie si fascinatia misterului – toate acestea, din partea contemporanilor, dar mai ales a posteritatii sale.
Modigliani nu a fost doar unul dintre pictorii reprezentativi ai secolului trecut, deoarece si-a început cariera creatoare în arta printr-o vocatie irezistibila pentru el: sculptura.
În nonconformismul sau mereu plin de agitatie, initial a avut în minte ideea ca trebuie sa ajunga un artist în inima clocotitoare a focarului de o diversitate ametitoare, incredibila, al artelor clasice si moderne, al canoanelor estetice si al experimentelor nonconformiste: Parisul. Acolo, providenta a facut sa fie vecin, apoi discipol si chiar prieten al uriasului cu alura de demiurg – inventatorul maretiei cioplitului în lemn si piatra, Constantin Brâncusi.
Ca o consecinta absolut fireasca a acestei relatii profesionale, Modigliani a început prin a crea sculpturi, tematica abordata fiind centrata pe ceea ce va fi ulterior si dominanta covârsitoare în tablourile sale – portretul si în special chipul feminin.
Este suficienta o trecere în revista atenta a sculpturilor sale, pentru a identifica influenta incontestabila a lui Brâncusi, precum si radacinile formale si simbolice ale artei africane, respectiv cea semnalata de catre istoricii si criticii de arta, mestesugul precis personalizat al confectionarii mastilor ritualice, în special în zona culturala a Coastei de Fildes.
Sub acest aspect, al dedicarii aproape irationale catre actul creator, Modigliani si-a nesocotit propriile limite omenesti, iar subrezimea sanatatii, grav clatinata înca din copilarie, nu l-a iertat. Inhalarea continua a prafului de piatra si al altor emanatii din materialele folosite în atelier l-a împins în cele din urma catre renuntarea la sculptura, reorientându-se catre o alta arta plastica „de top”.
In pictura a dat adevarata masura a valorii creatoare autentice, chiar daca în timpul scurtei sale activitati a avut de înfruntat adversari suficient de redutabili care sa-l loveasca sistematic, inclusiv în intimitatea vietii personale.
De altfel, Divinitatea nu i-a îngaduit lui Modi sa slujeasca cu devotament maiestria mânuirii penelului decât vreme de sase ani, din 1914 pâna în 1920. Însa nu numai piedicile majore suferite în plan profesional si starea precara a sanatatii l-au îngenuncheat. El avea un temperament contradictoriu, care nu de putine ori i-a îngrozit pe cuoscutii sai si în special pe femeile atasate de caracterul sau nonconformist si mereu revoltat.
Totusi, nu trebuie omis faptul ca, dincolo de adversitatile venite din exterior, el a fost devorat si de viciile care nu se putea sa nu lase urmari fatale: dependenta de alcool si de nicotina, întretinuta frecvent de droguri. Nu întâmplator, a fost numit uneori „artistul blestemat”. Astfel ca, inclusiv în viata familiala, momentele de tandrete si grija fata de cei apropiati al-ternau cu cele de furie tiranica împinsa pâna la violenta.
Ca o sinistra completare a acestei existente tragice, la doua zile dupa ce Amedeo Modigliani a plecat dintre cei vii, partenera sa, Jeanne Hébuterne, însarcinata cu al doilea copil al lor, a sfârsit si ea, aruncându-se pe fereastra apartamentului din Paris.
Ca o oglinda a întregii vieti, remarcam ca relatia dintre lucrarile bidimensionale si cele tridimensionale pare paradoxala la Modigliani. De fapt, sculptura lui este rezultatul unui proces de taiere directa, în urma demersului mentorului si prietenului sau Brâncusi.
Sculpturile sale reprezinta figuri neindividualizate, pe când opera pictata e compusa în principal din portrete. „Stâlpii sai de tandrete” – cum îsi numea sculpturile – urmau sa fie asamblati într-un templu dedicat omenirii.
Viata sa s-a încheiat într-un locas auster si rece pe dinafara, dar în interior luminat de candela sperantei, umplut cu iubire si cu cele mai frumoase vise omenesti.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii