„Cred ca de la Dumnezeu am primit un talent pe care am încercat, cu multa truda, sa-l înmultesc. Am încercat sa fac orice lucru sau orice mestesug vedeam… sa pictez, sa sculptez, sa cânt la instrumente, în paralel cu viata profesionala de unde îmi câstigam existenta. În apropiere de anul ’89 am început sa ma aplec mai mult spre izvoade si spre pictura de icoana pe sticla. A fost ca un miracol. Am simtit ca eu asta trebuie sa fac si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper sa continui acest mestesug-rugaciune.”
Aceste marturisiri simple si profunde, care tin de trairile cele mai intime ale omului apartin unui transilvanean din Alba, unul dintre cei numai peste 50 de artisti populari români onorati cu titlul de „Tezaur Uman Viu”, un titlu acordat acum mai bine de un deceniu, de Ministerul Culturii pentru salvgardarea, pastrarea si transmiterea patrimoniului cultural imaterial, recunoscut de UNESCO.
Se numeste Nicolae Muntean, anul acesta va împlini 75 de ani si de mai mult timp s-a stabilit definitiv în comuna Vinerea, unde îsi revarsa sufletul în cele mai sensibile expresii ale vietuirii în lumina si iubire: icoana. Dar nu e vorba despre obiectul în sine, care în principiu este o imagine, pictata pe lemn, pe sticla, pe pânza, dar care în realitate exprima o stare de spirit ce sustine nazuinta intima si înversunarea muritorului de rând de a se adânci în eternitate prin ridicarea privirii si a sufletului catre Divinitate.
Acestea nu sunt vorbe mari, ci o realitate launtrica pe care probabil fiecare dintre noi o simte într-un fel sau altul, fara a o putea exprima în cuvinte. De altfel, poate cea mai frumoasa deslusire a tainei fauririi de catre om a imaginii chipului divin este cea enuntata mai sus chiar de catre acest barbat: „mestesug rugaciune”.
Pentru ca, într-adevar, Nicolae Muntean transforma trairea cea mai secreta în fata vesniciei si a facatorului vietii într-o ocupatie draga sufletului, în urma careia a darui devine gestul sublim de uniune cu semenii sai.
El asta face de o viata pe care nu o putem, nu avem dreptul si calitatea de a o cântari prin numaratoare si a o exprima în ani: traieste în preajma sfinteniei Universului, se hraneste cu sevele acestuia si, la rândul sau, distileaza esentele acestui infinit etern, pentru a le savârsi apoi în forme si contururi si culori încarcate de viata, pe care le daruieste oamenilor. Fara a fi împrumutat învatatura de la scoli de arta si de meserii, Nicolae Muntean s-a scolit singur buchisind si scotând la lumina semnele ceaslovului ascuns cumva în propria sa fiinta, cu tainele mostenite din generatie în generatie, ce graiesc pe tacute despre toate cele vazute si nevazute ale tuturor celor ce ne înconjoara. Cu un cuvânt simplu, numim trairea care l-a modelat treptat pe Nicolae Muntean „chemare”. E o notiune care înglobeaza si focalizeaza infinit mai multe sensuri decât percepem la o prima întelegere.
Într-un fel, modul în care îsi realizeaza lucrarile pictate ori cioplite în lemn, ne aminteste de acea destainuire a genialului Michelangelo, care marturisea ca el nu sculpteaza, pur si simplu, ci înlatura din blocul de marmura cioburile care tin înauntru capodopera ivita în lumina, în cele din urma.
„Tezaurul viu” a extras practic din propria fiinta atât mestesugul mâinilor, cât si, mai întâi de toate, mesajul artistic. Dar nu doar despre arta este vorba aici, ci despre trairea autentica, ne(di)simulata a unor sentimente ce nu se supun analizelor si comentariilor.
Lucrarea în sine este înfaptuita de la zero. Fara a fi propriu-zis ceea ce numim autodidact, el a învatat sa-si faureasca mestesugit cele mai potrivite unelte, si materiale de lucru, de la alegerea parului pensulelor ale caror mânere le ciopleste din lemn si de la prepararea grundului întins pe pânza ce va sluji drept soclu al chipului divin, pâna la „arabescurile” scoase la iveala din bucatile de copac netezite cu iubire si piosenie.
„Eu traiesc prin si pentru arta, marturisea într-un interviu Nicolae Muntean. O zi în care nu am lucrat ceva este o zi pierduta, ma simt inactiv. Exist pentru a crea. Sunt neobosit în atelierul meu si sunt greu de oprit pâna nu termin ceea ce am început în ziua respectiva. Ma inspira arhaicul, spiritul taranului român si credinta în Dumnezeu. Taranul nu a fost perfect în mestesug, de aceea tot ceea ce a confectionat el se numeste lucru taranesc, cu imperfectiunile lui. El a urmat linia traditiilor mostenite de la generatiile anterioare, le-a pastrat si a creat în functie de necesitati. De exemplu, si-a facut o lingura din lemn mai mare pentru el, fiind flamând dupa atâta munca si una mai mica pentru copil, care trebuia sa manânce mai putin. Asa sunt si lucrarile mele, unele mai bune, altele mai putin reusite, dar sunt fericit pentru fiecare lucrare terminata.”
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii