Asa-numitele societati primitive, care se refera în principiu la situarea acestora în timp cu multe veacuri si milenii în urma, dar în special la „înapoierea” lor din punctul de vedere al dezvoltarii civilizatiei (în raport cu cea de tip occidental) – includ, între marile valori culturale definitorii, si animalele totemice, un gen de substitute mitice ale populatiei respective.
Se considera ca, la daci, lupul se bucura de învestirea cu acest rol esential pentru destin, dar nu este singura creatura necuvântatoare sub semnul careia se desfasoara manifestari complexe, cu caracteristici preponderent magico-religioase.
Calul ocupa si el un loc extrem de important în multe dintre aspectele vietii materiale si spirituale a populatiilor nord-dunarene. Iar din aceasta perspectiva, Calusarii reprezinta cel mai spectaculos dans popular românesc, definitoriu si prin scenariul fabulos ce îl defineste.
„Jocul asta nu e numai joc, e ruga si blestem, e un semn pe care îl dam Soarelui ca suntem aicea, pe pamânturile noastre”, afirma scriitorul Ion Lancranjan. Dincolo de puternica nuanta lirica a acestei ilustratii în cuvinte, sensul conturat este unul tulburator de profund, magistral „învesmântat” în straie artistice autentice si inconfundabile.
Conform unei credinte consemnate în Vâlcea, jucatorii cetelor considera ca ei se închina „la trei zâne lasate de Dumnezeu a poci lumea”; în Banat, aceste zâne sunt în numar de noua, câti calusari sunt în ceata, fiecare având un nume deosebit. De asemenea, se spune ca jocul calusarilor ar fi „cel mai placut miluitelor” (zânelor, sfintelor).
În zona Alba-Iulia, oamenii cred ca patroana acestor zâne este Irodeasa (nume cu evidenta rezonanta biblica), craiasa lor, careia îi arunca, în semn de buna primire, prima îmbucatura si întâiul pahar de bautura.
Totodata, practicarea jocului tocmai în saptamâna Rusaliilor, când ielele sunt cel mai active si deci vatamatoare, confirma legatura dansului cu ele. Se pare ca, în vechime, calusarii se straduiau sa le semene ielelor si ca înfatisare, de aceea în Moldova se îmbracau în haine femeiesti, purtau pe cap o cununa împletita din frunze de pelin, ba chiar vorbeau cu glas femeiesc.
Jocul lor încearca sa semene cu cel al ielelor, considerate ca fiind cele mai iscusite dansatoare, iar dansul lor este, în mod particular, preponderent „aerian”, întrucât, se spune în Vrancea, „au aripi, se coboara de unde nu se stie, jucând în saltituri, abia atingând pamântul”. De altfel, acelasi caracter aerian este trasatura distinctiva a jocului calusarilor, observata si de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.
Potrivit numeroaselor atestari, ceata calusarilor poate tamadui pe cei „luati din calus”, dupa toate indiciile boala de natura nervoasa, înrudita cu sminteala sau chiar cu nebunia („se crede ca au putere a vindeca mai ales boale de nebunie”; „se zice ca au putere de a vindeca unele boale care se numesc luatul din calus”; „au putere sa vindece de nebunie”). Este cunoscuta prea lapidar alta boala pe care o pot vindeca numai calusarii banateni, îmbolnavirea „de dorul jocului”. Fie si numai asemenea denumiri simple indica o sinestezie a ritualului magic, reunind aspectele artistice (cântec si joc, unde actantii dovedesc o maiestrie si o agilitate iesite din comun) cu cele medicale.
„Calucenii” aveau trei jocuri speciale pentru a lecui femeile atinse de aceasta boala cu totul anacronica în raport cu timpurile moderne si ar fi fost peste masura de instructive procedeele folosite, îmbinate cu miscarile coregrafice, presupuse a respecta principiul similia similibus, nespus de gratioase si în acelasi timp expresive pentru trasaturile definitorii ale dansului popular.
Aceste trei jocuri au rostul de a vindeca femeile „bolnave de dorul jocului” si se numesc „Zbatuta”, „Sarita” si „Ciocana”, jucându-se în cerc, împreuna cu „bolnava”. Se adauga „Ursul”, pe care îl joaca numai vataful („voivodul”) cu o femeie, apoi „Cioara”, jucata numai de ceausul cetei, un joc imitativ ilariant, „o imitatie originala a jocului cioaralor, când sar pe câmp, jucându-se”.
Mai numeroase sunt marturiile care le atribuie calusarilor si puterea de a vindeca frigurile. Aceasta credinta a generat pretutindeni practica de a se prinde în hora calusarilor cei prezenti, barbati, dar în special femei si fete.
Mai mult, chiar copiii mici sunt luati în brate de calusari si jucati, în credinta ca oricare dintre acestia „va fi sanatos, vesel si aparat de boale”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii