De fiecare data cand ne amintim de Jacques-Louis David, marele neoclasic francez atasat definitiv de apogeul epocii lui Napoleon Bonaparte, ne intrebam cati pictori au mai primit aplauze de la public cu prilejul vizionarii in premiera a unei lucrari. Iar acel public entuziasmat de panza "Belizarie cersind", care-l ovationa pe David, era format preponderent din cunoscatori ai artei. Probabil ca mai sunt exemple, dar rarisime. David (1748-1825) avea doar treizeci si doi de ani cand a expus tulburatoarea panza. Ce impresioneaza publicul la prima vedere sunt tonurile intunecate (prea intunecate, spun unii) ale unui amurg innorat si marimea naturala a personajelor. Caci Louis David a infatisat drama lui Belizarie in dimensiunile 288 cm x 312 cm (dimensiuni mari, precum multe dintre capodoperele sale).
Emotia profunda a privitorului este generata de soarta unui mare lider militar bizantin, Belizarie, persecutat de un imparat invidios, Justinian (secolul VI d.Ch.). Fostul mare comandant de osti isi foloseste coiful pentru a strange maruntis, ajutat de un copil. O femeie sarmana ii da ofranda sa, iar in spate, un soldat este cutremurat de durere cand vede in ce stare a ajuns fostul sau erou…
Pe langa talentul exceptional al pictorului nascut la Paris, David a stiut sa faca sa vibreze toate coardele sensibile ale sufletului omenesc. El insusi a fost un personaj cu mari reactii emotionale: din fost sprijinitor al republicanilor lui Robespierre si Saint Just, David a devenit ulterior apologetul imparatului Napoleon I – calitate in care a apelat fara retineri la un cult al personalitatii jenant. S-a maturizat in perioada regatului, dar a semnat condamnarea la moarte a regelui Ludovic al XVI-lea si a sotiei sale… Un astfel de artist nu putea sa-si aleaga decat teme care ne biciuiesc emotiile si ne pun la incercare dorinta de a ne ascunde sentimentalismul. Dar cand spui Louis David, spui inconfundabila sinucidere a lui Socrate, batranul intelept, "bautor" de fiertura de cucuta in urma unui proces nedrept.
Cand spui Louis David, spui memorabila moarte a lui Marat, ideologul Revolutiei franceze asasinat de o exaltata pe cand ganditorul lucra stand in apa cazii de baie, din cauza unei boli de piele. Cand spui Louis David, spui "Juramantul Horatiilor", explozia de virilitate si indarjire a celor trei frati romani care jura pe sabia tinuta de tatal lor. In sfarsit, atunci cand este pomenit numele marelui artist, nu poti sa nu-l asociezi cu lucrarea uriasa in care Napoleon trece Alpii, calare pe un armasar alb nelinistit (realizata in cinci versiuni). Cultul personalitatii atinge aici limitele incredibile pentru un fost republican. Cea mai flagranta denaturare a realitatii este calul majestuos, care in realitate a fost un catar pe care Bonaparte a trecut prin pasul Saint Bernard, spre Italia. Se spune ca Napoleon insusi
i-ar fi cerut acest "amanunt". Dar ce cauta atunci, scrise pe pietre, numele lui Hannibal si Carol cel Mare, asociate cu Bonaparte?
Viata ii va demonstra ca politica se schimba precum vremea si, dupa caderea lui Napoleon (1815), va pleca in exil in Belgia si nu se va mai intoarce niciodata. Avea 67 de ani cand a plecat din Paris, desi fusese iertat de complicitate la regicid. La Bruxelles va picta fermecatoarea panza "Marte dezarmat de Venus si cele trei Gratii". Tatal sau murise intr-un duel, pe cand el avea noua ani, iar David a murit lovit de o trasura. Doar inima lui a fost adusa la Paris.
PAUL IOAN
Comentarii