Intrat în istorie drept unul dintre ultimii persecutori ai crestinilor din imperiu, împaratul roman Maximinus al II-lea s-a nascut în anul 270 d.Ch. Cunoscut si sub numele de Maximinus Daza, este foarte posibil ca acest suveran sa fi avut tata de origine daca, iar mama sa era sora viitorului împarat Galerius (cel care a dat Edictul de Toleranta a crestinilor, în anul 311).
Maximinus al II-lea a avut doua perioade distincte cât a fost la putere, conform legilor romane din acea epoca. Astfel, între 305 si 308 a fost „Caesar” în estul imperiului, iar între 310 si 312 a fost „Augustus”, în competitie cu Licinus. Titlul de „Caesar” a aparut dupa stabilirea „Tetrarhiei” („conducere în patru”) din anul 293, ceea ce însemna ca domneau doi împarati seniori, cu puteri egale, care se numeau „Imperator Caesar” si apoi „Augusti”, si doi împarati juniori cu titlul de „Nobilissimus Caesar”.
În pofida Edictului de Toleranta a crestinilor, Maximinus al II-lea a reluat persecutiile împotriva credinciosilor lui Iisus Christos. Monarhul era un pagân convins ca toate evenimentele pozitive din imperiu se datoreaza zeilor si trebuie pedepsiti cei care nu-i venereaza… Unul dintre marii lui adversari politici a fost Valerius Licinus (coîmparat roman între 308 si 324), dupa ridicarea acestuia la rangul de „Augustus”. Dupa moartea lui Galerius, în 311, puterea a fost împartita între Maximinus al II-lea si Licinus. Confruntarile sângeroase dintre armatele celor doi au condus la înfrângerea lui Maximinus al II-lea si moartea acestuia în anul 313.
Istoricul si exegetul roman de origine greaca Eusebius din Cesarea (devenit episcop si mare polemist al crestinismului timpuriu) l-a descris pe Maximinus al II-lea în imagini total nefavorabile, afirmând ca a fost „o prada a bauturii si a salbaticiilor”. Îi placea sa vada crestini chinuiti prin crucificare si ordona sa li se reachizitioneze cu forta toata averea. Se mai spune ca ar fi avut intentia sa se casatoreasca cu o crestina foarte frumoasa, Dorothea, care a fugit, dând nastere unei legende foarte triste.
PAUL IOAN
Comentarii