Mentionez de la bun început ca am folosit în mod intentionat, în titlul acestui articol, cuvantul „aventura”, desi este poate cea mai gresita abordare a extrem de vastului domeniu al samanismului. Într-un mod traditional programat sa deruteze, sa însele, ocolind realitatea, în ultimul secol s-a acreditat – într-o lume avida de spectaculosul ieftin, de senzationalul fara fond – ideea ca avem de-a face cu un fel de vrajitorie împinsa dincolo de marginile puterii noastre de întelegere.
Nimic mai fals! Samanismul, care nu e strict specific Siberiei si Mongoliei, e întalnit si în America de Nord si în cea de Sud (sa nu uitam magistralele dezvaluiri initiatice ale lui Carlos Castaneda, cu al sau mentor numit Don Juan), si în Australia, în Africa, ba chiar si în Europa moderna! Un exemplu fascinant îl constituie, de pilda, solomonarii nostri, al caror univers a fost atat de impresionant reconstituit în proza de Vasile Voiculescu.
Totusi, romanul consacrat, prin lucrarile sale extrem de minutios documentate si elaborate în zona samanismului, drept prim reper pe plan mondial, ramane Mircea Eliade. El arata ca samanismul, ale carui origini coboara peste anii 1000 î.Chr. – „este un fenomen originar, altfel spus, care apartine omului simplu, în întregul sau, si nu ca fiinta generata istoric, marturie a viselor de ascensiune, a halucinatiilor, a imaginilor legate de evolutie ce se întalnesc în toata lumea, dincolo de orice conditionare istorica ori de alta natura”.
Baza samanismului o constituie un aspect, din pacate, bagatelizat, ridiculizat de marea majoritate a populatiei de azi, fie ea instruita temeinic ori mai mult sau mai putin „citita”: un mod de a trai în armonie cu lumea înconjuratoare si cu care suntem dintotdeauna si permanent în legatura. Si vorbim aici atat despre lumea animala, cat si despre cea vegetala, dar si despre minerale, despre mediul acvatic ori cel volatil ori – cu atat mai mult – despre universurile fiintelor (daca le putem numi astfel) pe care ochiul profan nu le poate vedea.
Ei bine, tocmai aici, într-un spatiu pe care numai cu greu ni-l putem imagina, samanul e capabil sa urce sau sa coboare, dupa caz. Si ne referim la samanismul traditional, practicat în cadre efectiv esoterice, la fel ca în societatile cele mai secrete, unde nu au acces decat extrem de putini cunoscatori, si nu novici ori doritori de spectacol, de a vedea ceva care sa le ocupe la modul extaziant simturile, si nu sa afle lucruri esentiale.
Este cea mai veche metoda ce permite utilizarea starilor de constiinta modificata pentru a gasi solutii pentru probleme legate de sanatate, de suflet, de relatii interumane, dar si pentru a le vindeca. Si e foarte interesant, daca nu chiar vital, de multe ori, sa stim ca tocmai de aceasta relationare pe care constiinta omului contemporan a pierdut-o (sau poate doar a uitat-o, temporar!) depinde existenta noastra. Pentru ca, sa nu uitam: termenul „saman” vine din limba tungusilor (populatie siberiana), el însemnand „Cel-Care-Stie”! Despre astfel de detalii vom vorbi însa în numarul viitor.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii