In timpul Marii Foamete din Irlanda, de la mijlocul secolului al XIX-lea, zeci de mii de familii infometate au parasit tara si au emigrat in Canada si Statele Unite. Cele mai multe dintre navele care au navigat in acea perioada erau supraaglomerate, prost construite si aveau o reputatie ingrozitoare.
Cu o durata de pana la sase saptamani, traversarea Atlanticului era o incercare teribila pentru cei suficient de curajosi sau disperati sa o incerce. Inghesuiti sub punte, pasagerii abia daca vedeau lumina zilei. Li se dadea voie sa urce pe punte pentru cel mult o ora pe zi, in grupuri mici si se adunau in jurul sobelor deschise pentru a gati.
Cand timpul lor se termina, se intorceau jos, in cala intunecata si umeda. In timpul furtunilor obisnuite, trapele erau inchise, iar pasagerii supravietuiau mancand biscuiti tari. Igiena era precara la bordul majoritatii navelor. Cu nimic altceva decat galeti pentru toalete si doar apa de mare pentru spalat, bolile faceau ravagii printre pasageri.
Holera si tifosul au fost cauza multor decese. De altfel, multi dintre pasageri erau deja bolnavi de tifos in momentul in care se urcau la bordul navelor. Inainte de imbarcare, acestia erau examinati sumar de catre medicii de pe tarm care, de obicei, nu respingeau pe nimeni pentru calatorie, chiar si pe cei care pareau a fi in pragul mortii. Navele britanice nu erau obligate sa aiba medici la bord. Oricine murea in timpul calatoriei pe mare era pur si simplu aruncat peste bord, fara niciun fel de ritual religi-os. Sub punte, sute de barbati, femei si copii se inghesuiau in intuneric, pe podele de lemn goale, fara ventilatie, respirand un aer pestilential, incarcat cu miasme de voma si de diaree. Pe navele care aveau paturi de dormit nu existau saltele, iar paturile nu erau niciodata curatate.
Multi oaneni ramaneau pe paturile goale de lemn, intinsi in propria mizerie, pe toata durata calatoriei, fiind prea bolnavi pentru a se ridica. In ciuda conditiilor oribile, emigrantii irlandezi se imbarcau totusi pe aceste nave pentru a scapa de foametea de acasa.
Un jurnalist de la Irish Times observa ca pasagerii „fugeau doar de o singura forma de moarte pentru a se arunca in bratele alteia”. Multi au pierit in timpul calatoriei din cauza bolilor si a malnutritiei. Atat de multe cadavre erau aruncate peste bord incat rechinii erau adesea vazuti urmarind navele pe sute de mile marine. Nu-i de mirare ca aceste ambarcatiuni au devenit cunoscute ca „navele-sicriu ale Foametei”.
Navele traversau Atlanticul si ajungeau la statia de carantina de pe Grosse Isle, o mica insula aflata la 30 de mile in aval de Quebec, Canada. Prima nava a sosit la 17 mai 1847, transportand 430 de bolnavi cu febra, urmata de alte 8 nave in zilele urmatoare.
O saptamana mai tarziu, alte 17 vase au aparut la Grosse Isle si, la numai doua zile dupa aceea, numarul vaselor a ajuns la 30, 10.000 de imigranti asteptand acum sa fie tratati. Pana la sfarsitul lunii mai, 40 de nave cu 14.000 de imigranti formau un sir lung de 2 mile de-a lungul fluviului St. Lawrence.
Multi irlandezi sanatosi care asteptau sa ajunga pe insula au contactat tifosul si au sucombat din cauza bolii, dupa ce au fost fortati sa ramana in calele infestate de paduchi.
O nava a ajuns la Grosse Isle cu 427 de pasageri in stare buna, dar doar 150 dintre acestia au supravietuit apoi perioadei de asteptare. Se estimeaza ca din cei 100.000 de irlandezi care au navigat spre America de Nord britanica in 1847, unul din cinci a murit rapus de boala sau malnutritie, inclusiv peste 5.000 pe Grosse Isle.
GABRIEL TUDOR
Comentarii