Petra – orasul sapat in piatra seaca

          Ascunsa in Masivul Al Chara din vestul Iordaniei de astazi, stravechea civilizatie araba numita Nabatheana s-a remarcat inca de acum trei milenii prin arta de a invinge seceta si de a dezvolta o infloritoare agricultura pe terase amenajate pe culmile muntilor. Iar asezarea principala a lor, Petra, a devenit spre sfârsitul mileniului I i.

          Ascunsa in Masivul Al Chara din vestul Iordaniei de astazi, stravechea civilizatie araba numita Nabatheana s-a remarcat inca de acum trei milenii prin arta de a invinge seceta si de a dezvolta o infloritoare agricultura pe terase amenajate pe culmile muntilor. Iar asezarea principala a lor, Petra, a devenit spre sfârsitul mileniului I i.Ch. un mini-imperiu al celor mai priceputi constructori arabi de apeducte.
          
          Invingatorii desertului Lucrarile arheologice efectuate in ultimii ani arata ca Nabatheenii s-au remarcat prin alcatuirea unui panteon aproape la fel de complex precum cel al grecilor si prin constructiile de temple sapate direct in coastele muntilor. Stabilirea Nabatheenilor in Masivul Al Chara (secolele VI-V i.Ch.) a coincis cu o radicala modificare a climei. Precipitatiile anuale foarte sarace au determinat nasterea unei bresle speciale a ceea ce astazi am putea numi hidrotehnicieni. Barajele de varii dimensiuni, conductele din pamânt ars cu diametre diferite si cu lungimi de zeci si chiar sute de metri au format un fel de dantelarie arhitectonica a luptei cu seceta. Bazinele uriase, unde apa se acumula pentru consum si pentru fertilizarea platourilor aride unde existau culturi de cereale si vita de vie, au dat numele citadelei: Umm el Byarah, adica „mama cisternelor”, pe care grecii au numit-o Petra (Orasul stâncilor).
          Infloritoarea civilizatie de aici a influentat drumul caravanelor si al comertului din regiune. Practic, Petra a devenit locul de confluenta al civilizatiilor greaca, romana si araba. Schimburile materiale erau insotite si de imprumuturi spirituale, mai ales in ceea ce priveste arta ornarii vaselor, a templelor, si mitologia. O singura divinitate Nabatheana nu avea corespondent niciunde: zeita Al-Uzza-Atargatis, a vegetatiei si apelor, specifica unui popor care a invins desertul. Strabon spunea ca fiecare picatura de ploaie si fiecare izvor, oricât de mic, erau gestionate cu o stiinta neegalata in acea epoca. Istoricii afirma ca astfel de abilitati hidrotehnice mai existau doar in cadrul civilizatiei andine a incasilor. Admiratia grecilor si romanilor pentru Nabatheeni mergea pâna acolo incât ii considerau „ghicitori de izvoare” – puterea de a anticipa locurile unde s-ar putea gasi ape ascunse pe coama muntilor. Constructorii si arhitectii acestei Civilizatii s-au incumetat, cu o indrazneala si pricepere neegalate niciunde in lume, sa „sculpteze direct in stânci asezaminte de cult si locuinte pentru locuitorii Petrei. Uluitoarele edificii in roca dura au rezistat in buna masura pâna astazi. Ocupatia romana din primele secole dupa Christos si foarte puternicul cutremur din anul 113 d.Ch. au determinat treptat decaderea „micului imperiu al apelor”, a carui civilizatie poate fi admirata astazi in santierele arheologice din vestul muntos al Iordaniei.