Cand vine vorba despre „Olandezul zburator”, oricine se gandeste la fantomatica aparitie oceanica, discreta si sprintena, care nu se lasa privita decat pret de o amagire. Asa este si realitatea pentru artistul englez George Grie (nascut la Londra în 1962), înregimentat de critica în tagma neosuprarealistilor. Dupa ce a terminat cu Magna cum laude facultatea de arte plastice, proaspatul absolvent s-a vazut înotand în aglomerata piscina a artei traditionale, domestica si aducatoare de venituri modeste si episodice.
Plictisit, la treizeci si patru de ani, Grie s-a decis sa-si complice dramatic viata si cariera. S-a mutat la Toronto (Canada) unde s-a alaturat valului de suprarealism modern, dus spre granitele necunoscute ale artei digitale.
Acuzat ca prin unele lucrari ale sale respira din nou Salvador Dalí si gafaie amenintator obsesia încalzirii globale a unei planete neîntelese de proprii locuitori, Grie marturiseste într-un interviu recent – dat cu prilejul ultimei sale expozitii de la Stockholm: „…stau dimineata în fata ferestrei larg deschise si vreau sa-mi spal privirea de posterele comerciale, de scenele senzationale din filmele fantastice. Îmi imaginez fragmente de realitate si le tratez ca pe un puzzle. Orice amanunt are un simbol si reasezarea simbolurilor într-un întreg o fac mental. Daca reusesc, ma apuc de lucru, daca nu, ma duc sa-mi cumpar tigari si biscuiti energizanti”.
Ce fereastra si spre ce orizont priveste artistul? Lucrarile sale sunt privelisti de pe o planeta pe care o purtam în suflet, cu dezamagiri, fantasme, optimism si desertificare. Absurdul are, deseori, un rol principal. Nonsensul devine agreabil, ca iepurasul tasnit din joben si care parea ca sta ascuns în captuseala ca un fir de praf. „A te împrieteni cu absurdul este o conditie a supravieturii pe Pamant, spune Grie, ca si cum ar trebui sa porti o umbrela gaurita ca sa nu rada lumea de tine…”
Maestrii artei digitale sunt acuzati ca duc o politica sclavagista fata de computer si-i storc ultima vlaga. George Grie sustine contrariul. Calculatorul este doar o „pensula sau o penita a epocii noastre. El ne poate face sa compunem în trei dimensiuni, asa cum Michelangelo lucra tot în trei dimensiuni: orizontal si vertical, a treia fiind culoarea”. Într-adevar, ca mai toti suprarealistii digitali-zati, George Grie prefera universul monocromatic sobru: sepia, vernil sau coaja de cafea. Si, dezrobind miturile de centurile lor de castitate, „Olandezul zburator” se pietrifica si devine o cetate majestuoasa într-un desert fara beduini.
O nava fumenganda, esuata în acelasi desert, prinde radacini pe roti si continua sa duduie, semn ca echipajul continua sa navigheze în ireal. Într-o alta parte a planetei, oceanul naste un monstru de granit care se roaga unei divinitati amnezice fata de nevoile lumii reale. Un nor de ploaie nu este decat vesmantul lui Shiva amenintatorul, suparat ca Soarele nu mai inventeaza dimineti voioase si limpezi… Dar imaginea care sta marturie unei lumi sufocate de prejudecati si ratacita într-un labirint de orgolii este, dupa parerea mea, „Decolarea arestata”. Montgolfierul lansat într-o cladire cu ziduri opresive trece de plafonul unui etaj, însa pana la urma se vede arestat între pereti ca într-o colivie prafoasa. Nimeni nu mai zboara, decat cu gandul.
PAUL IOAN
Comentarii