La sfarsitul stralucitei domnii a lui Edward I Longshanks, Scotia se afla inca sub stapanirea engleza, desi razboiul taranesc purtat sub conducerea lui William Wallace aratase ca puternicii cavaleri englezi pot fi infranti. Cel ce va da iarasi semnalul revoltei va fi Robert Bruce, care s-a proclamat rege al Scotiei.
Ca atare, urmasul lui Longshanks, Edward II, s-a indreptat spre Scotia cu o armata de circa 20.000 de soldati, de doua ori mai mult decat avea Robert Bruce. Bruce a reusit sa-i atraga pe englezi intr-o zona mlastinoasa, improprie desfasurarii cavaleriei grele – arma de soc a invadatorilor. Scotienii, inarmati doar cu lanci lungi si sabii, au facut cu succes fata sarjei de cavalerie si, dupa cateva ore de lupta, floarea aristocratiei engleze zacea in mlastina sau fugea pe camp, spre castelul Stirling, spre a scapa cu viata.
Dar grosul armatei engleze inca nu intrase in lupta si abia a doua zi, dimineata, Edward a luat decizia de a porunci traversarea raului Bannockburn. O decizie total nefericita, fiindca, din desisurile padurii de pe celalalt mal, o ploaie de sageti s-a abatut asupra englezilor. Desi insusi regele s-a aruncat in lupta, spre a-si incuraja trupele, pedestrasii englezi nu mai erau dispusi sa se bata si s-au retras in dezordine, cu cavaleria usoara scotiana, condusa de Edward Bruce, fratele lui Robert, pe urme.
Regele Angliei a fost cu greu salvat, in iuresul bataliei, de catre cativa cavaleri credinciosi, fiind dus la castelul Dunbar si de aici, cu o corabie, la Londra. In urma lui ramasesera pe campul de lupta aproape zece mii de morti, mai putin de o mie fiind scotieni, restul englezi. Desi independenta Scotiei va fi recunoscuta abia peste zece ani, victoria de la Bannockburn a intarit considerabil pozitia lui Robert Bruce, ca suveran al acestei tari.
GABRIEL TUDOR
Comentarii