Titulatura plina de prestanta sub care a fost cunoscut de contemporani si de catre posteritate cavalerul de Bayard – „sans peur et sans reproche” – este, orice ar spune scepticii, pe deplin meritata. Pe numele sau real Pierre Terrail, acest ultim reprezentant al cavalerismului medieval provenea dintr-o familie care-si varsase, pret de multe generatii, sangele pe campurile de batalie, pentru gloria Frantei. Tatal sau, baronul Aymon de Bayard, era unul dintre cei mai apreciati nobili de la curtea lui Ludovic XI. Din mariajul sau cu Helene Alleman, o tanara de vita aleasa, al carei frate era episcop de Grenoble, a rezultat o numeroasa progenitura, Pierre fiind al doilea din cei opt copii ai familiei.
Nascut sa lupte
El a vazut lumina zilei in anul 1474, la castelul Bayard, ale carui ruine se pot vedea si astazi, in districtul Dauphine. Inca din copilarie, cariera armelor l-a atras ca un magnet si era atat de priceput in manuirea sabiilor de jucarie pe care si le sculpta, impreuna cu alti copii, din lemn, incat tovarasii sai de joaca il alegeau de fiecare data conducator. Pentru a se initia in mestesugul armelor, Pierre a fost incredintat ducelui Carol de Savoia, al carui vasal baronul de Bayard era.
Ulterior, un faimos conducator militar al vremii, generalul de Ligny, i l-a prezentat pe Pierre noului rege al Frantei, Carol VIII, care va ramine impresionat si i-l va incredinta, spre a-l deprinde cu viata cazona. Se spune ca regele fusese rugat sa asiste la un exercitiu militar numit „Pas d’Armes” si a acceptat bucuros. Printre participantii la acest exercitiu, amintind de turniruri de altadata, s-a inscris si tanarul cavaler de Bayard, care l-a provocat la duel pe un temut razboinic burgund, Claude de Vauldray.
Si, spre mirarea generala, nu doar ca tanarul a rezistat in sa loviturilor nimicitoare ale adversarului, dar l-a pus pe acesta, de cateva ori, in mare dificultate, evolutia lui fiind aplaudata chiar de rege. Intamplarea ii va aduce lui Pierre de Bayard o faima instantanee si atunci cand va ajunge la garnizoana de la Aire, unde generalul de Ligny il repartizase, noii sai camarazi il vor intampina ca pe personaj de-a dreptul supranatural.
Dar tanarul considera ca doar in razboi, in batalii adevarate, isi poate demonstra adevarata valoare. Prilejul de a-si demonstra valoarea nu va intarzia sa apara, caci suveranul francez, dornic de glorie, a renuntat la politica pacifista a tatalui sau, Ludovic XI, si a pornit sa cucereasca regatul Neapole, care, potrivit drepturilor lasate lui de Rene de Anjou, i se cuvenea. El a traversat Alpii in august 1494 si a intrat triumfator in Pisa, Florenta si Roma, ajungand astfel la Napoli. Dar, geloase pe succesul sau facil, puterile europene – Spania, Austria si Anglia – i-au declarat razboi.
Carol a plecat indata catre Franta, cu o armata ce nu depasea 10.000 de oameni. A traversat cu dificultate Apeninii pentru a descoperi insa ca drumul ii este blocat, langa satul Fornovo, de o armata a aliatilor – reunind, pe langa Austria, ostile Ligii de la Venetia, conduse de Lodovico Sforza al Milanului, precum si mercenarii Papei. Parca niciodata, in tot cursul Evului Mediu, nu a fost o batalie mai aprig disputata decat cea de la Fornovo, din zorii zilei de 6 iulie 1495, unde francezii au fost invinsi, in ciuda vitejiei cu care s-a batut Bayard.
Singur impotriva unei intregi armate
Opt ani mai tarziu, in timpul bataliei de pe raul Garigliano, Bayard si-a dovedit din nou vitejia. Francezii ridicasera tabara pe malul drept al raului si pazeau podul, singura cale de acces catre nord. Un detasament spaniol a reusit sa treaca insa peste apele involburate – era in plina iarna – si a atacat prin surprindere oastea franceza, urmarind de fapt ca aceasta sa lase podul nesupravegheat si astfel, grosul armadei sa poata trece raul.
Bayard a cerut sa-i fie lasat podul in paza si l-a aparat singur, timp de o ora, tinand pe loc sute de spanioli, pana cand au sosit ajutoarele trimise de ducele de Mantua. Episodul acesta este cel mai cunoscut din viata lui Bayard. Se spune ca, vazandu-i pe spanioli pe cale sa cucereasca podul, cavalerul s-a napustit in mijlocul lor si, dintr-o singura lovitura de sabie, a azvarlit trei soldati in apa.
Racnind ca un leu turbat, atacat din toate partile, el nu a dat un pas inapoi, astfel incat spaniolii, convinsi ca au de-a face cu un diavol, nu cu om, au fost cuprinsi de o frica superstitioasa. In 1509, Bayard, numit capitan de catre regele Frantei, a condus asediul Padovei, oras aflat in mainile venetienilor. Din pacate, inca o data vitejia lui s-a dovedit de prisos, caci, parasit de toti si avand de infruntat Liga Sfanta, compusa din Spania, Anglia si Elvetia, sub obladuirea Papei, suveranul francez s-a vazut nevoit sa-si retraga armatele din Italia.
Prezicerea astrologului
Nu peste mult timp, la asediul Bresciei, ce apartinea pe atunci de Republica Venetiana, Bayard a mai scris o pagina nepieritoare in istorie. El a condus sarja cavaleriei franceze, fara sa se teama de focul nimicitor al archebuzelor, arme pe care le ura, fiindca distrugeau orice notiune de lupta onorabila. Desi curajul lui adesea nebunesc il impiedica sa fie prada superstitiilor, el nu a uitat niciodata predictia unui astrolog, care l-a avertizat ca moartea i se va trage de la aceste arme „perfide”.
In timpul asaltului, cavalerul a fost ranit de o sulita care i-a patruns atat de adinc in coapsa incat varful ei s-a rupt acolo. Ranit, Bayard si-a incurajat oamenii sa intre in cetate, continuand sa-i conduca pana cand, din cauza pierderii masive de sange, s-a prabusit pe coama calului. Infuriati, francezii au luat zidurile cu asalt. Abia dupa cinci saptamani, cavalerul a putut din nou sa-si incalece calul, aratandu-se bucuros sa lupte alaturi de noul comandant numit de rege, curajosul Gaston de Foix. Luptele din Italia, purtate din nou impotriva spaniolilor, s-au reluat, cu si mai mare indarjire. Si daca ibericii strigau, inainte de a ataca „Spania!” si „Sfantul Iacob”, francezii aveau de acum drept cuvant de ordine „Bayard!”
A murit cu fata la dusman
Pe 1 ianuarie 1515, urmasul lui Carol VIII, regele Ludovic XII a murit, lasand tronul ginerelui sau, Francisc, duce de Angoulme. Aliat cu venetienii, acesta a patruns in Italia, obtinand la Marignano o victorie de prestigiu, la care Bayard si-a adus o insemnata contributie, el conducand cavaleria franceza in lupta. Dupa batalie, Milano a intrat in stapinirea Frantei iar Bayard a fost numit guvernator al provinciei natale, Dauphine.
Auzind, la finele anului 1523, ca regele pregateste o noua expeditie in Italia, Bayard l-a implorat sa fie trimis in lupta, spre a nu mai „lancezi” in Dauphine. Suveranul a acceptat cererea, dar a facut greseala de a numi in fruntea trupelor sale pe contele de Bonnivet, un om cu vederi inguste. Ajuns in apropiere de Milano, Bonnivet l-a insarcinat pe Bayard cu fortificarea satului Rebec, dandu-i insa doar o mina de oameni, desi capitanul ceruse ca acest punct strategic sa fie puternic intarit.
A fost refuzat cu indaratnicie, ba chiar comandantul a facut aluzie la vitejia sa legendara, spunand ca e suficient ca spaniolii si italienii sa auda de numele lui Bayard ca sa fuga. Dar, in atacul ce a urmat, cavalerul a fost lovit in piept de un proiectil de archebuza. Intelegind ca i se apropie sfarsitul prezis, el a ridicat sabia cu manerul in sus, sub forma unei cruci si a murmurat cuvintele psalmului biblic: „Ai grija de mine, Doamne, in mare mila Ta”. Apoi, refuzand sa fie luat de pe campul de lupta, le-a spus soldatilor sai ca nu vrea sa fuga, ci sa moara cu fata la dusman, asemeni lui Roland in trecatoarea Roncevaux.
Scutierii sai l-au sprijinit cu spatele de un copac si, desi nu voiau sa se desparta de el, la porunca sa imperioasa, au fost nevoiti sa plece, cu lacrimi in ochi. La auzul vestii ca Bayard e pe cale sa-si dea ultima suflare, tabara franceza a fost cuprinsa de consternare. La capataiul sau au venit, spre a-i aduce un ultim omagiu, comandantii spanioli si italieni, care s-au inclinat in fata nobilului razboinic. Si astfel, in ziua de 30 aprilie 1524, Pierre Terrail, cavaler de Bayard s-a stins, vegheat de rugaciunile preotului si plans nu doar de camarazii de arme, ci chiar de propriii sai inamici, incredintandu-si sufletul lui Dumnezeu si asteptand gloria cereasca dupa ce primise toate onorurile gloriei pamantesti.
GABRIEL TUDOR
Comentarii