Acum, pe timp de criza, ar trebui sa apara boemii precum ciupercile dupa faliment. Dar nu dintre artisti. As vrea sa vad bancheri apucandu-se sa scrie versuri despre ape line si creste înverzite, sa cante la mandolina pe sub poduri, sa faca giumbuslucuri prin piete si sa culeaga monede cu o sapca slinoasa (fie si un basc cu mot), sa danseze cu maimuta pe ritm de flasneta… Din pacate, boemii au ramas în istoria artei. Ei sunt acei autentici artisti cu viata dezordonata, fara grija zilei de maine, cu vantul zburdand prin buzunare si cu cate o iubita atarnandu-le de gat ca o salba de orhidee.
Termenul de boem (bohemian în franceza) a fost lansat de scriitorul Henri Murger într-o colectie de scurte povestiri despre Boemia (1845), dupa care s-a inspirat si Puccini pentru opera „Boema”. În opera „Carmen” de Bizet boemianca este o tiganca spaniola. Dupa Puccini, Jonathan Larson a compus musicalul „Rent” (tradus liber „Viata de împrumut”), în care s-a lansat sintagma „La Vie Boheme”. Astfel, ceea ce initial occidentalii numeau „boemian” drept „tigan ajuns în vestul Europei via Boemia” a devenit termenul care definea artistii saraci dar fericiti din aglomerarile urbane.
În astfel de zone pitoresti, artistii nu se puteau supune dogmelor academice, caci libertatea de creatie era cea mai mare avutie a lor. Asa a aparut „contracultura” sau avangarda, noutatea si originalitatea fara limite, fara patron, fara comisioane. Pana si un burghez conservator precum Balzac a fost atras de o astfel de existenta subreda dar vesela. Abia în timpurile noastre a aparut paradoxalul personaj „burghezul boem” („Bourgeois Bohemian”, lansat de David Brooks în New York Times). Numai ca acesta nu este deloc interesant, ci este doar un kitsch care se întalneste si pe la noi sub denumirea de parlit parvenit.
Cele mai renumite si autentice boeme artistice din prima jumatate de secol XX au fiintat la Paris, Londra si New York. Exemplul cartierelor Montmartre si Montparnasse (dintr-un Paris în care Lenin, pana sa devina Lenin, se întalnea cu Picasso) a fost luat de celebrele Greenwich Village si Chelsea din New York. În Greenwich, de exemplu, situat în Manhattan, au fiintat localuri si cluburi deschise special pentru artistii fara mijloace care aveau nevoie de o cafea calda si un loc de expunere a operelor lor. Printre acele persoane generoase care au facut astfel de gesturi memorabile se afla si romanca Marie Marchand (1885-1961), care a jucat un rol cheie în dezvoltarea boemianismului (daca se poate spune asa) si care l-a gazduit si pe Brancusi si pe multi alti artisti din toate domeniile. Moldoveanca de origine evreiasca, aceasta generoasa artista (restauratoare de arta) a ramas cunoscuta tuturor drept doamna Romany Marie.
Cartierul Chelsea din Londra (pe malul Tamisei) era în primele decenii ale veacului XX un loc unde artistii formau adevarate colonii de creatie si unde existau si centre de studiat arta pentru cei cu venituri modeste. Edificator în acest sens este romanul „Day and Night” al Virginiei Woolf (1919). Înainte de a deveni cartierul luxos de astazi, pe aici au vietuit cu zgomotul de rigoare miscarile punk si hippie… Oricat de atractive ar fi aceste oaze de civilizatie a „artistului sarac”, parca tot Montmartre si Montparnasse ne sunt mai aproape de suflet. Vom ilustra acest text cu pictori care au bantuit prin acele cotloane ale Parisului.
PAUL IOAN
Comentarii