Filmele sunt, prin excelenta, creatii ale imaginatiei umane, permitându-ne sa patrundem într-o lume care nu e reala, dar ar putea fi. Singurele care fac exceptie – sau, cel putin, ar trebui sa faca, la modul ideal – sunt filmele istorice, menite sa redea atmosfera epocii si sa ne permita sa vedem evenimente din trecut prin ochii celor care au fost martori la ele. Ceea ce majoritatea peliculelor chiar reusesc. Din nefericire, exista multe filme, realizate de regizori cu pretentii si beneficiind de distributii exceptionale, care încalca flagrant aceasta regula, prezentând istoria deformat, astfel ca, pentru cunoscatori, tragediile trecutului devin, involuntar, comedii… Exemplele de mai jos ilustreaza perfect acest lucru.
Ultimul mohican (1992)
Unul dintre filmele care par sa exceleze când e vorba de lipsa de acuratete istorica este „Ultimul mohican”. Avem de toate aici: o racheta de semnalizare care ilumineaza cerul cu doua secole înainte de a fi… inventata (în timpul Primului Razboi Mondial), o pusca reîncarcata din mers – desi acest procedeu, iarasi, nu se inventase pe la 1700 si, colac peste pupaza, numeroase obiecte de decor „uitate” sub ochiul neiertator al camerei de filmat si care apar în productia finala, de la autobuze la stâlpi de telegraf…
Cei trei muschetari (1993)
De la bun început, scenaristul acestei productii din 1993 a pierdut din vedere un lucru esential: ca pustile epocii nu erau împodobite ca niste sorcove si nici nu erau folosite în razboi – fiind greu de reîncarcat. Asta, în timp ce personajul Porthos se lauda cu un dar facut de „împarateasa din Tokyo”, uitând ca pe la 1620, capitala nipona se numea înca Edo (denumirea moderna fiindu-i data abia în 1868). Iar bomboana pe coliva e ridicarea lui D’Artagnan în rândul muschetarilor prin ritualul folosit în Evul Mediu pentru ungerea cavalerilor!
Între doua lumi (1997)
Desi are pretentia de a fi un foarte bun film istoric, aceasta pelicula, a carei actiune are loc în epoca vikingilor, este un talmes-balmes. Începând cu faptul, demonstrat de arheologi, ca vikingii nu au purtat niciodata coifuri cu coarne, cum sunt portretizati în literatura romantica si în film, si încheiând cu armurile fanteziste, aparute mult mai târziu, pe la 1300 sau cu topoarele cu doua taisuri – pe care vikingii nu le-au folosit niciodata, ei preferând toporistile cu coada lunga si cap mic, mult mai usor de folosit. În fine, o ultima gafa: vikingii nu ucideau toata suflarea satelor jefuite, asa cum sunt prezentati în film, ci preferau sa ia localnicii în robie, pentru a-i vinde.
Robin Hood (2010)
Aceasta versiune a celebrei legende e plina de erori istorice. Mai întâi, vasele de invazie, din care debarca zeci de cavaleri calare, nu faceau parte din recuzita armatelor occidentale pe la 1200. Singurii care aveau asemenea vase, numite tarida, erau bizantinii, dar si acestea purtau doar 15 cavaleri calare si în armura de lupta. Dar gafa primordiala ramâne „iscusinta” arcasilor englezi, în frunte cu Robin Hood, desigur. De fapt, în acea perioada, englezii stateau atât de slab la capitolul „tras cu arcul”, încât angajau arcasi galezi pentru a lupta – si acestia au si inventat, de altfel, arcul lung, pentru care englezii vor deveni faimosi în Evul Mediu.
Omul cu masca de fier (1998)
Ca Ludovic al XIV-lea nu a fost un rege bun, preocupat „sa-si hraneasca poporul”, asa cum e prezentat în film, e o absurditate de care si un elev de clasa a VI-a e constient. Ludovic a fost un autocrat tipic, care mai mult a saracit Franta, fiind responsabil de situatia care a generat Revolutia de la 1789. Pe de alta parte, Athos, personajul interpretat de John Malkovich, n-ar fi ridicat niciodata mâna asupra regelui lui, asa cum ni se arata în film, el fiind legat de un juramânt de credinta la care se raporta întreaga onoare de muschetar. Si pe vremea aia, cu onoarea nu te jucai. Asta, ca sa nu mai vorbim de ideea nastrusnica a scenaristului, de a sugera ca D’Artagnan ar fi fost tatal biologic al lui Ludovic, desi, pe vremea când regele se nascuse, vijeliosul muschetar n-avea mai mult de 14 ani…
Taras Bulba (1962)
Desi am putea crede ca filmele clasice erau realizate cu mai multa responsabilitate decât „susele” actuale, iata exceptia care confirma regula: Taras Bulba. Costumele purtate de cazaci au fost luate, probabil, cu împrumut de recuziteri de la vreun carnaval, altfel nu se explica varietatea lor de-a dreptul sturlubatica. Mai mult, desi în secolul 17 obuzele explozive nu se inventasera, ele explodeaza pe câmpul de lupta într-o veselie… Nici macar la freza nu au fost atenti producatorii: desi cazacii erau tunsi scurt pe margini si aveau o coada lunga, data peste frunte, Yull Brynner, actorul care i-a dat viata lui Taras Bulba, este ras în cap si are doar o coada lunga, dupa moda chinezeasca din perioada antica si medievala…
GABRIEL TUDOR
Comentarii