Filmul schimba destine

    
     Juliette Binoche este actrita care în 1997 aducea în tara sa natala, Franta, un Oscar obtinut pentru rolul din „Pacientul englez” (regizor Anthony Minghella). Desi se spune ca este interpreta predilecta a regizorului Léos Carax, Juliette Binoche a avut sansa, în cei 15 ani de cariera artistica, sa lucreze deopotriva si cu alti regizori celebri cum ar fi: Jean-Luc Godard, André Téchine, Philip Kaufman, Krzystof Kieslowski, Louis Malle.
    
     Juliette Binoche este actrita care în 1997 aducea în tara sa natala, Franta, un Oscar obtinut pentru rolul din „Pacientul englez” (regizor Anthony Minghella). Desi se spune ca este interpreta predilecta a regizorului Léos Carax, Juliette Binoche a avut sansa, în cei 15 ani de cariera artistica, sa lucreze deopotriva si cu alti regizori celebri cum ar fi: Jean-Luc Godard, André Téchine, Philip Kaufman, Krzystof Kieslowski, Louis Malle…    
     Dotata cu o frumusete enigmatica, rece în aparenta, Juliette Binoche este acea aparitie fascinanta care traieste drama si patimile nebanuite ale unor personaje cu destine contorsionate si complicate. Este considerata cea mai romantica dintre starurile franceze, motiv pentru care Diane Kurys a ales-o pentru celebra poveste de iubire dintre George Sand si mai tânarul cu sase ani decât ea, Alfred de Musset. E vorba de filmul „Copiii secolului”.    
     Juliette Binoche are 35 de ani si interpreteaza rolul noncomformistei romanciere. În ipostaza poetului a fost distribuita o tânara speranta a cinematografiei franceze, actorul de 25 de ani, Benoît Magimel. Filmarile au început la Venetia si pasiunea tumultoasa si irationala ce trebuie transpusa pe ecran a primit deja comanda: „Motor”. Cei doi actori îsi fac meseria sub lumina reflectoarelor, dar când acestea se sting, protagonistii constata ca sunt cu adevarat îndragostiti unul de celalalt, exact ca în filmul la care lucreaza. Fiecare gest, fiecare privire îi tradeaza. Diferenta de vârsta de 10 ani dintre ei nu mai are nici o importanta. Destinul lor este schimbat chiar de acest film. Asa ca, pentru începutul anului viitor asteapta împreuna un copil.    
     În ciuda evidentelor, Juliette Binoche nu spune da, nu spune nu despre aceasta legatura. Prefera sa pastreze o oarecare discretie, sa faca declaratii învaluite în mister, mai mult sa sugereze decât sa recunoasca. Ca si în film, întruchipeaza perfect gratia fragila, ravasita de pasiunea drapata în mantia pudorii. Iata câteva dintre marturisirile ei:    
         
     – Nu-mi place sa vorbesc despre viata mea privata pentru ca, dupa cum spune si numele, e privata.    
         
     – Nu se poate vorbi despre ceea ce traiesti chiar în acel moment. Si apoi, un îndragostit nu are nevoie sa spuna ca e îndragostit. Asa dupa cum un peste nu are nevoie sa spuna ca e peste. Mai târziu, eventual, când te mai detasezi, e mai usor sa vorbesti.    
         
     – Despre Sand si Musset noi stim multe din propriile lor opere. Dar daca la vremea respectiva ei au plecat la Venetia, n-au facut-o degeaba. Probabil ca la Paris nu aveau liniste.    
         
     – Când un gazetar vrea sa stie ce se petrece în sufletul meu, poate sa afle din felul cum interpretez un rol. Acolo îmi exprim si intimitatea.    
         
     – Daca de fiecare data te-ai confunda cu personajul ai înnebuni, n-ai mai sti cine esti. Dar asupra mea simt amprenta fiecarui personaj caruia îi dau viata, în mod deosebit acum, când e vorba de George Sand. Întotdeauna exista o corespondenta, o afinitate între mine si ele, o rezonanta a resorturilor intime, pe care se bazeaza si optiunea mea pentru anumite roluri. Dar viata privata e cu totul altceva. Desi, destinul actorului e sa fie confundat cu personajul sau. Caci oamenii confunda realitatea cu fictiunea si, la urma urmelor, au tot dreptul sa-si creeze propriul lor cinema. Nu ma deranjeaza.    
         
     – Fotografiile care se pretind a fi o dovada? Cine poate garanta ca acestea n-au fost facute exact în momentul în care noi ne-am jucat cel mai bine rolurile? Întelegeti-ma bine: nu am nimic împotriva sa vorbesc despre intimitate. Daca am acceptat sa lucrez în acest film este tocmai pentru ca se refera la intimitate. Dar ceea ce ma întristeaza e sa vad cum intimitatea e banalizata. „Când l-ai întâlnit? Când s-a întâmplat? Înainte sau dupa?” etc., etc. Lasati-ma sa povestesc toate acestea copilului meu, când se va naste.    
         
     – Va reamintesc ca la turnare filmul recreeaza viata dupa un plan de lucru care nu tine seama de cronologie, de evolutia fireasca a sentimentelor. Suita logica e recompusa abia la final, la montaj. Pe platou, se poate începe cu scena rupturii definitive si abia dupa aceea sa se filmeze secventele întâlnirii, cele de pasiune arzatoare, de promisiuni si declaratii fierbinti. Tocmai asta înseamna sa fii actor: sa fii capabil sa exprimi sentimente, sa iubesti, sa traiesti facând salturi în timp, înainte sau înapoi, la comanda. Nu e nevoie sa te îndragostesti cu adevarat de partener ca sa poti face toate astea.    
         
     – Cred ca viata stie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Nu noi decidem totul. Sa vrei sa detii controlul permanent asupra evenimentelor poate sa-ti fie daunator, te poate duce la impas, la stagnare si ti se poate întâmpla, de exemplu, sa nu descoperi niciodata femeia din tine sau mama care ai putea fi. De aceea, ma las condusa de val, fara ratiune, fara sa ma întreb daca e bine sau nu ceea ce fac. Consider ca intuitia e singurul meu partener în cazul unei optiuni. Adica îmi ascult inima si mi-e de-ajuns. O data facuta alegerea, ma conduc dupa o unica morala: sa nu sari niciodata dintr-un tren în mers. Si chiar daca îti dai seama ca te afli într-un tren gresit, sa nu sari din mers, sa accepti ca ti se poate întâmpla si asa ceva si sa astepti prima oprire.