Poetul Coman Sova a studiat teatrul, apoi in 1960 a absolvit Facultatea de Filologie pentru ca, dupa o scurta cariera ca secretar literar la Teatrul „Barbu Delavrancea” din Bucuresti (1962-1964) sa isi castige existenta ca publicist, mai intai la revista literara Amfiteatru, apoi la ziarul Romania Libera si revista Magazin. Dar sufletul lui a ramas atasat intotdeauna de poezie, locul in care sensibilitatea lui sufleteasca, caracterul si generozitatea lui, s-au putut manifesta in mod plenar.
De-a lungul anilor a semnat 12 volume de poezie si patru piese de teatru, dar scriitorul Coman Sova, in exprimarea lui poetica, izvorata din cautari interioare indelungi si profunde, nu a tinut cont nici de mode, nici de cantitate. De aceea calitatea scrierilor sale iese fara ocolisuri la iveala imediat ce incepi sa-i citesti cartile. Recent, la editura Artemis din Bucuresti, a aparut volumul de poeme Zapada si ochii lupilor in editie bilingva romano-spaniola, La nieve y los ojos de los lobos, cu un prolog de Aureliu Goci si in traducerea spaniola a Gabrielei Banu. Este un volum de poezie in care dragostea este tema principala, o tema ascunsa intre cuvinte, fraze si sentimente curate, luminoase, intelepte. Poeme in care Coman Sova nu incearca nicio clipa sa epateze frivol, dimpotriva, sa aduca linistea sufleteasca, frumusetea limpede, nascuta chiar si in plin zgomot al vietii si al orasului. Poemele din Zapada si ochii lupilor sunt, cum bine observa Aureliu Goci, „o crestere concentrica precum cercurile in trunchiul copacului”.
Spatiul restrans ma obliga sa reproduc doar cateva din stralucirile stilistice, metafore memorabile pe care Coman Sova stie sa le controleze cu maiestrie. In poemul Opreste doar clipa, poetul se prezinta succint pe sine si arta lui in cateva versuri splendide: Aceasta-i padurea, iubito/acestea-s uneltele mele,/ acestea-s cuvintele,/ acesta sunt eu sub amarele stele,/ acestia-s parintii din care venim,/ acestea-s pacatele,/vinde-le./ Opreste doar clipa in care iubim. In poemul Cuvintele, la antipodul lui Shakespeare („words, words, words”, Hamlet), Coman Sova scrie, incercand sa alunge teama din spatele lor: Cuvintele-s intamplari/ si intamplarile sunt eu,/ Catargul fara departari/Sau valul intamplat mereu//Cuvintele sunt febre lungi/cuvintele-s fapturi fricoase,/Tu sa te temi numai atunci/Cand peste fire-s de frumoase. Atunci cand spune „sunt vulnerabil ca o ninsoare” descrie hazardul caruia ii suntem supusi fara pretentii, iar cand se vede inconjurat de zgomotele tasnind din orice ungher al vietii, poetul cauta o scapare zadarnica, in suferinta rastignita si vede in mijlocul tumultului „cuiele, spinii si lemnul/pe care zace linistea/cu palmele zdrobite”.
Minunat este si catrenul care seamana cu un haiku, Post-scriptum, care pare pus la sfarsitul unei scrisori de iubire, chiar daca nu stim cine este iubita cu adevarat: Daca nici azi/nu poti veni/te mai astept/ o singura viata/ Al tau…. Iar in poemul care da titlul volumului, iubita e calauzita prin ceea ce de obicei este inspaimantator, padurea plina de angoase, de noapte si de iarna, cu indemnul aducator de pace sufleteasca „nu te teme, iubito, de intuneric,/zapada si ochii lupilor/ne vor calauzi”. In fine, remarcabil este si autoportretul din poemul Paharul cu ingeri, cel mai amplu din volum, despre care se poate scrie un eseu filozofic. Neindoios, Coman Sova scrie poezie dupa cum ii este si sufletul: luminoasa, generoasa, serena, neatinsa de capcanele taioase ale vietii care au trecut peste poet. Si asta pentru ca iubirea a fost haina lui de fiecare zi, dupa cum scrie in Autoportret. Este „glasul” lui inconfundabil in poezia romaneasca de azi.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii