Luc Besson un regizor francez… fugit in America

          Dupa cum el însusi declara într-un interviu acordat revistei „Paris Match”, regizorul Luc Besson se pare ca nu prea mai are prieteni printre cineastii francezi. Nici printre gazetari, pe care, în ultimii doi ani cel putin, i-a refuzat sistematic pe motiv ca nu-i place sa se destainuie unor interlocutori necunoscuti.

          Dupa cum el însusi declara într-un interviu acordat revistei „Paris Match”, regizorul Luc Besson se pare ca nu prea mai are prieteni printre cineastii francezi. Nici printre gazetari, pe care, în ultimii doi ani cel putin, i-a refuzat sistematic pe motiv ca nu-i place sa se destainuie unor interlocutori necunoscuti. Nu prea se da în vânt nici dupa critici, asa ca nu se oboseste sa le citeasca opiniile. Are convingerea ca adevaratul si cel mai sever critic la adresa muncii sale este el-însusi, si asta se întâmpla chiar în timpul turnarii unui film. Simtul autocritic este singurul motor care duce la progres. Dorinta lui cea mai mare este sa fie lasat sa-si faca meseria cât mai bine, acolo unde considera el ca are cele mai mari sanse sa se puna în valoare ca regizor. Adica în America sau in colaborare cu americanii. Dar, lui Besson întotdeauna i-a placut sa socheze, în primul rând prin viziunea sa regizorala, apoi (sau totodata) prin afirmatii. Cum suna câteva dintre acestea?
          
          „Filmul înseamna doua ore de bucurie”
          
           – Nu sunt ostil criticii, dar pentru ca ea sa fie eficace si corecta, ar trebui sa contina câteva complimente si, în rest, sa se opreasca la defectele reale ale filmului. Or asta nu se întâmpla. Multi se folosesc de arma criticii doar pentru a demonstra ce bine stiu ei sa scrie. Si e foarte usor sa fii rautacios si sa desfiintezi pe cineva pe aceasta cale… Mai exista câteva principii care ma uimesc. Despre un film pe gustul criticii abia daca gasesti 10 rânduri într-o publicatie, în schimb unui film detestat de critici i se acorda cel putin sase pagini de revista, plus coperta… Cu alte cuvinte, în final ai impresia ca un film este un nimic, ori, cel mult, ca el înseamna doua ore de bucurie si atât. Pentru asta n-ar trebui ca unii critici sa-si consume atâta energie.
          
          „Nu fac distinctie între film popular si intelectual”
          
           – Gusturile mele în materie de cinematografie nu se suprapun neaparat cu filmele mele. Filmul meu preferat este „Cartea junglei”. E atât de departe de ceea ce fac eu în filmele mele… Am auzit ca multi cineasti, când au auzit ca voi fi presedinte al festivalului de la Cannes au preferat sa nu vina, de teama gusturilor mele. M-au facut sa râd. Consider ca nimeni n-are de ce sa se teama daca filmul pe care îl face e sincer si bine tratat. Eu nu fac nici o distinctie între filmul popular si cel intelectual.
          
          „Cinematograful este decatlonul artei”
          
           – Am ales aceasta meserie pentru ca simteam nevoia de a ma exprima si, cum nu stiam sa fac nimic altceva, mi s-a parut ca e singura solutie. De fapt, consider cinematograful un fel de decatlon al artei: trebuie sa stii sa faci câte ceva din toate, fara sa fii neaparat specialist în ceea ce faci. La 17 ani, când am decis sa parasesc casa familiala si m-am apropiat de lumea filmului, caram scaunele pe platoul de filmare. Dupa un timp, m-am apropiat de camera pentru a vedea ce minuni face… – La vârsta aceea, vedeam toate filmele, si bune si rele. Într-un film prost simti cum se creeaza o distanta suparatoare între spectator si povestea tratata. Filmul mediocru este o adevarata scoala, în el se vad cu usurinta racordurile neîndemânatice, ritmul fals din jocul actorilor, superficialitatea construirii secventelor…
          
          „Încadrarea imaginii = timbrul vocii unui cântaret”
          
           – Nu-l poti compara pe Pavarotti cu Sting, dar poti sa apreciezi timbrul vocii fiecaruia, care denota forta si emotie în ambele cazuri. Câteodata, interpretilor li se întâmpla sa cânte usor fals, dar asta nu le scade din calitatea recunoscuta a timbrului vocii lor. Asocierea dintre voce, text si muzica duce la un rezultat la fel de emotionant. Acelasi lucru este valabil pentru regizor: maniera de încadrare a imaginii exprima modul în care acesta vede lumea si viata.
          
          „Testez ideea mea regizorala”
          
           – Când ma apuc de lucru, ma închid în biroul meu, cu foaia de hârtie în fata si creionul în mâna, în acorduri de muzica. Si scriu ceea ce am de gând sa fac. Apoi îmi testez ideile, confruntându-le cu reactia altora. De exemplu, daca un anumit lucru mie mi se pare formidabil, dar pe cel din fata mea îl lasa rece, gândesc ca nu e chiar asa teribil pe cât credeam eu. Si o iau de la capat. Nimic nu mi se pare mai minunat decât sa fiu în sala de cinematograf si sa vad cum spectatorii au exact aceleasi reactii cu mine, cel din urma cu un an sau doi sau trei… când m-am apucat de lucru la filmul respectiv.
          
          „Nu-mi place sintagma „generatia Besson””
          
           – Munca de regizor este o munca individuala, personala. Exact ca aceea a unui pictor. Fara îndoiala ca folosirea unor tehnici sau viziuni asemanatoare ne apropie pe unii dintre noi, dar ceea ce ne leaga cu adevarat este faptul ca nu apartinem unui sistem, ca nu provenin dintr-o anumita scoala regizorala. Între noi functioneaza un soi de critica exprimata cu umilinta, ceva de genul: „Finalul tau n-a fost la înaltimea întregului, poate trebuia sa faci asa…” În timp ce turnam „Jeanne d’Arc”, mi-a venit ideea sa le încredintez lui Kassovitz si lui Kounen camera si sa le dau mâna libera, eram curios sa vad ce iese. Rezultatul a fost deosebit de interesant si de instructiv pentru mine.
          
          „Am chef sa fiu propriul meu producator”
          
           – Uneori am chef sa-mi produc singur filmele. Este o experienta pe care am practicat-o la „Taxi 2” si „Exit”. Alteori, am chef de coproductii; dar acestea se realizeaza pas cu pas si se bazeaza nu atât pe contracte scrise, cât pe raporturi de încredere reciproca si pe dorinta de a face filme care sa ne placa în primul rând noua. Asa, cel putin, am lucrat cu casa Gaumont. În plus, cu Kounen si Kassovitz am înfiintat o societate pe care am denumit-o „1B2K”, care nu este o adevarata casa de productie, ci mai curând o asociatie amicala.
          
          „Actorul trebuie sa aiba 50% din personaj”
          
           – Cealalta jumatate va consta în munca pe care actorul o va depune pentru a-i da viata personajului. E nevoie si de o asemanare fizica. De exemplu, nu-l vad pe Depardieu în rolul lui Napoleon, dupa cum nu orice actrita tânara poate fi Jeanne d’Arc.
          
          „M-am îndragostit de Jean Reno”
          
           – Jean-Luc Godard spunea ca binomul actor-regizor este aproape obligatoriu în cinema si asta justifica atâtea si atâtea cazuri în care apare dragostea. Si este perfect adevarat, platoul de filmare este un teren extrem de favorabil formarii acestui binom. Comunicarea, schimburile afective sunt atât de puternice încât totul devine posibil, sentimentul iubirii apare adesea si el, evident nu întotdeauna. As putea spune ca în ce ma priveste m-am îndragostit chiar si de Jean Reno când am turnat „Marele albastru” si „Leon”. Sa nu ma întelegeti gresit, doar în sensul comunicarii ideale dintre noi, ca regizor si actor.