Mitul blondelor în cinematografie

          În peste un secol de cinema, nici un titlu de film nu a fost dedicat brunetelor. În schimb, zeci de filme si-au formulat titlurile în genul celebrei creatii având-o ca protagonista pe Marilyn Monroe – Domnii prefera blondele.

          În peste un secol de cinema, nici un titlu de film nu a fost dedicat brunetelor. În schimb, zeci de filme si-au formulat titlurile în genul celebrei creatii având-o ca protagonista pe Marilyn Monroe – Domnii prefera blondele. Filme de duzina sau chiar de prima mâna n-au ezitat sa foloseasca pâna la saturatie cuvântul blonda – În pielea unei blonde, Eu si blonda, O adevarata blonda, Razbunarea blondei… si nu-i de mirare, de vreme ce si scriitorii, muzicienii, pictorii au evocat blondele în operele lor. Specialistii în marketing au apelat tot la blonde pentru a cuceri piata mondiala; pe seama papusii Barbie, cu parul ei blond si matasos, s-a construit un imperiu, iar domeniul cosmeticii a inventat cele mai neasteptate produse, exclusiv pentru blonde. Si tot blondele i-au inspirat la nesfârsit si pe creatorii de glume si bancuri malitioase…
          
          De unde vine fascinatia?
          
          Cu buclele lor oxigenate, blondele amintesc de basmele care au leganat copilaria fiecarui muritor de rând, basme cu zâne învaluite în aura de mister si înzestrate cu puteri supranaturale. Dar tot blondele sunt femeile care stâr-nesc compasiunea pentru aerul lor fragil si neajutorat. Si tot ele sunt cele care irita pentru ca în mod evident stiu sa profite de puterea lor de seductie, datorata imaginii. Cu alte cuvinte, un personaj generos, în special din punct de vedere cinematografic. Asa se face ca o veritabila mitologie a blondei s-a dezvoltat de-a lungul unui secol de cinema, marcat de aceasta inventie genial de profitabila. S-au creat câteva stereotipii puse pe seama personalitatii blondei, s-a alcatuit un fel de portret-robot, dupa care s-au fabricat în serie staruri cu parul platinat. Exceptie a facut epoca filmului mut.
          
          La început, „blondele” erau brunete
          
          În anii filmului mut, bruneta era cea înzestrata cu trasaturile care mai târziu aveau sa devina apanajul blondelor. Femeile cu parul ca de carbon erau cele care întruchipau vampa, seducatoarea, devoratoarea, în timp ce actritele „decolorate” jucau personajul cuminte. „Blondele” cu parul negru se numeau pe atunci Theda Bara în rolul Cleopatrei cu priviri de smoala, Gloria Swanson, mondena acoperita din cap pâna în picioare cu bijuterii grele, sau Louis Brooks, cea mai „rea” dintre toate. În contrapondere, actritele cu parul blond erau asociate cu tinerele la locul lor. Erau în voga Mary Pickford supranumita „mica logodnica a Americii” sau Mae Murray, careia i se mai spunea si „fata cu buzele umflate de muscaturi de tântari”… Un fel de strabunica a Pamelei Anderson de azi, singura diferenta fiind legata de faptul ca Mae Murray juca în filmele unui cineast de geniu, Erich von Stroheim.
          
          Revolta platinatelor
          
          În preajma anilor 30, blondele cuminti, suave, ingenue, înselate de sotii lor care cadeau în mrejele „blondelor-brunete”, sau plictisite de amantii batrâni care le tratau ca pe niste obiecte personale, au cerut un alt statut. Dar, cum nimeni nu voia sa le asculte, si-au luat de la sine curajul de a-si exprima personalitatea reala. Ajutate însa de cineastii dispusi sa sparga tiparele de pâna atunci. Bunaoara, sub bagheta regizorului Josepf von Sternberg, Marlene Dietrich a asociat în filmul Viciul blond (1932) imaginea unui înger cu bucle platinate, cu cea a unei femei provocatoare. Cel mai mare scandal l-a produs însa atunci când, în filmul Maroc (1930), a aparut într-un costum barbatesc, în ipostaza de androgin si a sarutat o femeie pe gura. Oroare pentru morala de-atunci! Actritele cu parul blond din anii 30 aspirau sa se poarte… ca blondele, asa ca Jean Harlow joaca roluri senzuale, în timp ce Mae West calca toate conventiile si, în viata personala, îsi asuma reputatia de metresa, exprimându-si sexualitatea dupa bunul ei plac.
          
          Frumoasa fara creier
          
          Problema era ca, în ciuda faptului ca în jurul blondelor barbatii roiau ca albinele la stup, platitudinile rostite de vedetele cu par… platinat întreceau orice imaginatie. Printre coordonatele care defineau personalitatea blondelor nu fusese inclus si aerul intelectual. La un moment dat, aceasta contradictie devine de-a dreptul stânjenitoare. Betty Grable, o miniona platinata, cu picioare lungi si fuselate, stapâneste la perfectie arta ocheadelor, stie cum sa stârneasca fantezii erotice, e mândra ca fotografia ei încalzeste inima soldatilor care lupta în cel de-al doilea razboi mondial, dar când trebuie sa-si spuna replicile în film, dificultatile capata dimensiunile unei catastrofe. Marilyn Monroe provoaca la rândul sau seisme. Senzualitatea debordanta n-o ajuta nici sa-si învete cu usurinta rolurile, nici sa fie convingatoare când vorbeste. Chiar daca numele ei s-a transformat în legenda, chiar daca era „o actrita” mult mai dotata decât altele din generatia sa, ea ramâne prototipul blondelor „cu creierul extirpat”. O anecdota pusa pe seama ei spune ca în timp ce se turna Domnii prefera blondele, Marilyn a constatat ca partenera ei din film, bruneta Jane Russell, beneficia de o cabina mai spatioasa. Marilyn s-a simtit profund ofensata si s-a plâns producatorilor invocând urmatorul argument: „titlul filmului este Domnii prefera blondele, iar aici blonda sunt eu”.
          
          Blonda, sinonim cu actrita
          
          Dincolo de orice povesti cu „perle” ale blondelor, cert este ca fie cu parul platinat, fie vopsit ca pana corbului, atât actritele din Statele Unite, cât si cele din Europa, au avut multe dificultati în a le fi recunoscut si talentul (atunci când exista!), nu doar frumusetea. În Franta, povara pletelor oxigenate a fost purtata de Brigitte Bardot, un fel de papusa… moderna la acea vreme. Italia se lauda pe atunci cu brunetele Sophia Loren si Gina Lollobrigida, niciodata totusi distribuite în vreun rol de intelectuala. În America, Ava Gardner, Elizabeth Taylor (brunete) sau Doris Day (blonda) au avut parte de acelasi tratament.
          Sa fi fost anii 50 sub semnul unui misoginism universal?, se întreaba unii critici. Posibil, raspund tot ei. Si totusi, în uzina de vise a existat un cineast care a diluat aceasta atitudine fata de actritele frumoase. E vorba de Alfred Hitchcock. El este barbatul care fantazeaza ca nimeni altul când e vorba de blonde. Dar, dupa cum spunea chiar el, imaginatia sa nu e stimulata de „acele blonde care îsi poarta sexualitatea afisata pe frunte”, ca Marilyn de exemplu. Trucul sau este blonda misterioasa, cu fata ascunsa de ochelari de soare închisi la culoare, cu taioare impecabile, cu un aer usor sever, care te lasa sa ghicesti focul de sub gheata. Ca Grace Kelly din În spatele ferestrei sau Kim Novak din Vertigo. Pentru Hitchcock, blonda ramâne un simbol al seductiei, dar înnobilata de eleganta si de rafinament.
          
          Razbunarea umilintelor
          
          Anii 60-70 aveau sa puna capat definitiv stereotipului legat de blonde. O data cu miscarea de eliberare sexuala si cu cea feminista, adio bucle perfecte, adio priviri abil filtrate printre gene si mers unduit. Acum, pletele lungi, cu esarfe si flori prinse în ele, flutura libere în vânt, indiferent de culoare. Ce-i drept, blondul care sugereaza parul decolorat natural de soarele de la malul marii, îndepartându-se astfel de varianta platinata hollywood-iana, este în vârful topului, dar nu batut în cuie. Ba chiar la moda sunt perucile care dau oricui posibilitatea sa fie dimineata blonda, la prânz roscata iar seara bruneta. Actritele nu mai au nici o retinere în a-si schimba look-ul, mergând de la o extrema la alta. Blonda Jane Fonda se transforma într-o bruneta dinamica pentru a interpreta rolul avangardist din filmul lui Roger Vadim – Barbarella – si apoi pe cel al prostituatei din creatia lui Alan J. Pakula – Klute, încununat cu un Oscar. Spre deosebire de Jane Fonda, Faye Dunaway ramâne mereu cu parul balai, dar asta n-o împiedica sa intre în pielea unei spargatoare memorabile, în Bonnie & Clyde.
          Din când în când, nostalgia „epocii de aur” de la Hollywood reînvie si cineastii tineri, cu idei novatoare de altfel, fac loc în creatiile lor glamour-ului de odinioara. Bunaoara, prin intermediul actritei Michelle Pfeiffer, Brian De Palma aduce în Scarface un omagiu muzelor care îl inspirasera pe marele Hitchcock, idolul sau.
          
          O „culoare” noua – propria personalitate
          
          Cinematografia ultimelor doua decenii este în mod evident dominata tot de blonde: Kathleen Turner, Sharon Stone, Kim Bassinger, Jodie Foster, Meg Ryan, Uma Thurman, Drew Barrymore, Patricia Arquette, Gwyneth Paltrow, Cameron Diaz, Renee Zelleger… Starurile cu parul roscat (Julia Roberts, Nicole Kidman) sau negru (Demi Moore, Catherine-Zeta Jones, Winona Ryder, Salma Hayek) sunt mai putin numeroase. Dar culoarea parului nu mai reprezinta la ora actuala criteriul principal în definirea unui rol. Lui Demi Moore nu i-au trebuit plete blonde ca sa joace în Striptease, nici lui Nicole Kidman pentru Moulin Rouge. Dupa cum nici Jodie Foster n-a fost vopsita în culori închise pentru a-si asuma rolul superspecialistei în descifrarea mecanismului mental al psihopatului Hannibal Lecter din Tacerea mieilor. În Erin Brocovich, Julia Roberts s-a transformat în blonda, a purtat haine ultra-provocatoare, a folosit un limbaj direct si uneori obscen, desi rolul ei era cel al unei femei care lupta pentru salvarea unei comunitati de la moartea prin intoxicarea cu apa contaminata. Cinica Sharon Stone a lasat în Instinct primar sa se vada când s-a asezat picior peste picior ca nu purta lenjerie intima, dar asta nu i-a împiedicat pe mai-marii de la Hollywood sa recunoasca faptul ca actrita blonda are un coeficient de inteligenta cu mult peste medie. Vechile sabloane au fost asadar pulverizate. Indiferent de culoarea parului, starurile de azi sunt construite dupa criteriul propriei personalitati. Li se cauta si li se impune un stil propriu. Senzualitatea de budoar de odinioara a fost înlocuita cu feminitatea sexy, dinamica, exploziva. „Blondele” din filmele contemporane nu mai sunt doar obiecte sexuale, ele au mereu un cuvânt de spus în relatia de cuplu, de familie, în societate sau în politica.