Se spune ca ei sunt oglinda noastra. Si asa este de obicei. Dar cât timp alocam ca sa ne intram în aceasta oglinda? Sau, când ne uitam, avem suficienta rabdare sa facem o comparatie între ceea ce credem despre noi si felul în care ne vad ei? Cel mai adesea copiii au despre noi o imagine diferita fata de aceea pe care încercam sa le-o oferim. Uneori ne dam seama prea târziu de aceasta diferenta. Chiar daca o observam la timp, este bine sa nu ne surprinda faptul ca imaginea pe care o au copiii nostri despre noi nu este atât de magulitoare cum speram.
Inofensiva întrebare „Pe cine iubesti tu mai mult?” pe care le-o punem, mai în gluma mai în serios, copiilor, este o adevarata capcana de care ei la început nu prea stiu sa se fereasca. Treptat însa copilul descopera ca sinceritatea nu-l ajuta sa o depaseasca. Fara sa-si dea seama, el începe sa exerseze duplicitatea raspunzând convenabil nu sincer. Cu astfel de întrebari punem primele pietre ale unui zid în calea comunicarii – deschise cu propriii nostri copii. Fireste – asta daca dorim cu adevarat ca aceasta comunicare sa fiinteze. Daca ne multumim cu ideea ca un copil trebuie sa asculte ordinele pe care i le dam si sa le execute fara comentarii, oricât de mult am vorbi cu el, asta nu înseamna ca si comunicam. Cu cât sunt mai ascultatori când sunt mici, cu atât mai mari sunt surprizele pe care ni le rezerva când au crescut. Copiii îsi formeaza sentimentul important al dreptatii, daca adultii ii învata cu aceasta. Atunci când sunt nedreptatiti, fie ca protesteaza, fie ca nu, resimt o frustrare care – chiar daca nu stiu s-o exprime, îi marcheaza. Mai târziu, lucruri care unui adult i se par fleacuri vor iesi la suprafata sub forma reprosurilor. Trebuie sa ne amintim mereu de nedreptatile pe care ni le-au facut propriii parinti si de faptul ca macar una dintre ele ne mai urmareste înca, mai mult sau mai putin dureros. Atunci când facem copilului o nedreptate, chiar daca el este mic, sa nu mizam pe faptul ca uita. Pentru ca este mic – nu uita!
Comentarii