Dragonii sunt printre cele mai populare creaturi mitologice din lume si referinte despre aceste animale capabile sa scuipe flacari se regasesc în numeroase culturi, din America si Europa, pâna în India si China, iar în zilele noastre continua sa apara în carti, filme si programe de televiziune.
Nu se stie sigur când si unde au aparut primele povesti si legende despre aceste uriase reptile zburatoare, însa relatari despre ele apar înca din Antichitate, la sumerieni si eleni.
În cele mai multe povestiri în care sunt mentionati, dragonii sunt descrisi la fel ca orice alte animale mitologice: uneori protectori si gata sa-i ajute pe oameni, alteori amenintatori si periculosi, dar mai mereu întelepti si condusi de propriile scopuri. Acest lucru s-a schimbat odata cu raspândirea crestinismului, dragonii au devenit reprezentari ale Satanei, conform unui studiu publicat de „Live Science”.
În lumea crestina medievala, cei care stiau ce sunt dragonii au auzit despre ei din Biblie si probabil ca erau convinsi de existenta în carne si oase a acestor „bestii”. Spre exemplu, temutul Leviatan, monstrul marin descris în detaliu în Cartea lui Iov (Vechiul Testament), pare sa fie un dragon, iar cea mai veche imagine recunos-cuta a unui dragon european apare într-o ilustratie pictata de mâna din manuscrisul medieval Ms Harley 3244, aparut în jurul anului 1260 d.Hr.
Existenta dragonilor are însa si un sâmbure de adevar. Timp de secole, poate milenii, nimeni nu stia ce sunt oasele gigantice descoperite întâmplator, în diferite locuri ale lumii, iar dragonii pareau a fi concluzia logica pentru oamenii de atunci care nu stiau nimic despre dinozauri.
Diversitatea dragonilor
Desi cei mai multi oameni îti pot reprezenta cu usurinta un dragon, modul în care acestia sunt descrisi în diferite culturi, religii si mitologii difera substantial. Dragonii au aripi, pot scuipa flacari sau au darul vorbirii. Unii au doar câtiva metri lungime, altii au corpul care se întinde pe mai multi kilometri. Salasluiesc pe fundul marilor, pot fi gasiti în pesteri sau în inima vulcanilor.
Asa cum preciza specialista în folclor Carol Rose, în cartea sa „Giants, Monsters & Dragons: An Encyclopedia of Folklore, Legend and Myth” („Uriasi, monstri si dragoni: O enciclopedie de folclor, legende si mituri” – Norton, 2001), dragonii „pot avea trasaturi de la alte animale, cum ar fi cap de elefant în India, cap de leu sau de pasare de prada în Orientul Mijlociu sau cap de reptila, în special de sar-pe. Coloritul lor variaza de la verde, rosu si negru, pâna la culorile mai putin obisnuite, galben, albastru sau chiar alb”.
Zoologul Karl Shuker descrie o mare varietate de dragoni în cartea sa „Dragons: A Natural History” („Dragoni: O istorie naturala” – Simon & Schuster, 1995), printre care serpi uriasi, hidre, gargui si zei-dragon, dar si variante mai obscure, precum basilisc, wyvern sau cocatrice. Din punct de vedere etnografic si folcloric, dragonul pare sa fie un veritabil cameleon – având trasaturile specifice adaptate la asteptarile culturale si literare ale fiecarei epoci.
Dragonii fac parte din imaginarul colectiv
Cuvântul „dragon” provine din cuvântul grecesc „draconta”, care înseamna „a sta de paza, a sta de veghe” – ceea ce sugereaza ca dragonii pazesc comori. De multe ori, în povesti si mituri, aceste comori sunt descrise drept munti de aur si pietre nestemate, însa ele pot avea o semnificatie simbolica – cunoasterea absoluta, nemurirea sau atingerea potentialului ca om pentru curajosul cavaler care reuseste sa rapuna o asemenea fiara. De altfel, dragonii sunt printre putinii monstri al caror rol în constructii mitologice si basme este de oponent extrem de puternic care trebuie învins pentru ca eroul sa-si încheie cu succes drumul initiatic. De obicei, dragonii exista doar pentru a-l supune la o ultima încercare pe erou.
In arta si literatura mesopotamiana întâlnim primele reprezentari ale dragonilor sub forma unor serpi uriasi, creaturi descrise în Epopeea Creatiei – „Enuma Elish”, de la sfârsitul mileniului al II-lea î.Hr. Aceasta asociere a condus la ideea ca dragonii sunt creatia fricii înnascute a oamenilor fata de serpi.
Spre deosebire de dragoni, alte personaje si creaturi mitice, fie ca este vorba de troli, elfi sau zâne, sunt concepute pentru a interactiona cu eroul, pe care îl pot ajuta sau încearca sa-l abata de la destinul sau, însa rolul lor ultim nu este unul combativ.
Bisericile crestine au creat legende despre sfinti neînfricati care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au luptat si au învins Satana, reprezentata de cele mai multe ori sub forma unui dragon. Poate cel mai cunoscut astfel de erou este Sfântul Gheorghe, cel care a ucis dragonul care ameninta un oras.
Protejat de semnul crucii, el reuseste sa salveze frumoasa fecioara si ucide bestia. Locuitorii orasului, impresionati si recunoscatori Sfântului Gheorghe, s-au convertit la crestinism. Uciderea unui dragon nu însemna doar o importanta „oportunitate de cariera” pentru orice cavaler ambitios sau chiar pentru orice hobbit, ci, conform legendei, era si o modalitate de a ridica o oaste.
Asa cum noteaza Michael Page si Robert Ingpen în lucrarea lor „Encyclopedia of Things That Never Were” („Enciclopedia lucrurilor care nu au fost niciodata” – Viking Penguin, 1987), „coltii de dragon ofera o modalitate simpla pentru a creste forta armata a oricarui rege sau lord care dispune de o astfel de resursa rara. A fost pusa pentru prima oara în aplicare de Cadmus, regele Tebei.
Mai întâi, trebuie sa pregatesti o bucata de pamânt ca si când ai însamânta grâu. Ulterior trebuie sa ucizi un dragon si sa-i scoti toti coltii. Sadeste acesti colti în pamântul pregatit în prealabil si apoi tine-te mai la distanta”.
Apoi razboinici încercati „cu armuri stralucitoare de bronz si înarmati cu sabii si scuturi … vor iesi repede din pamânt si vor sta în formatie de lupta, în functie de locurile unde au fost pusi în pamânt coltii de dragon”.
Trebuie însa sa fi foarte prudent, pentru ca acesti soldati „draconis dentata” sunt însetati de sânge si se vor întoarce unii împotriva celorlalti, daca inamicul nu este prin apropiere. Asa ca, daca aveti în vedere sa ridicati o astfel de oaste, asigurati-va ca si inamicii sunt prin apropiere atunci când o faceti.
Cei care au studiat mitologia dragonilor sunt de parere ca descrierile gurii iadului, din perioada medievala, sunt la originea capacitatii dragonilor de a scuipa flacari, invocând, printre altele, pânzele pictorului flamand Hieronymus Bosch. Intrarea în iad era deseori descrisa ca o gura a unui monstru, din care ies flacari si fum. Pentru cei care credeau atât în existenta iadului, cât si a dragonilor ca reprezentari ale Satanei, asocierea a fost chiar logica.
În miturile Antichitatii sau în teologia medievala, în romanele de aventuri sau, mai nou, în productii cinematografice si de televiziune, dragonii fac parte din imaginarul nostru colectiv de milenii si, spre deosebire de dinozaurii ale caror fosile au inspirat povestile despre dragoni, nu dau niciun semn ca ar fi amenintati cu disparitia.
NICUSOR DINCA
Comentarii