Despre copilaria si tineretea lui Baiazid, unul dintre cei mai mari sultani otomani, nu se cunosc prea multe lucruri. Cert este ca era fiul viteazului Murat, daruit de una dintre numeroasele sale concubine de sange regal. La fel de sigure sunt referirile la temeritatea micului print si la cruzimea lui. Nascut pe la 1354 (dupa unele izvoare mai devreme), el avea, la data urcarii pe tron, in jur de 35 de ani, fiind deci la varsta deplinei maturitati. Iuteala cu care se deplasa in campanii, surprinzandu-si inamicul nepregatit, i-a atras inca din tinerete porecla de „Fulgerul” – Yildirim.
Pana sa ajunga sultan, se spune ca nu cunoscuse infrangerea si nu-i de mirare, de accea, ca se credea invincibil si inaintea luptelor nu accepta niciodata sfaturi de la pasalele sale. Era iute la manie, dar stia sa fie generos, mai ales fata de propriii soldati, avea un caracter suspicios si schimbator si niciodata nu-si trada gandurile.
La Rovine, in campii
Primul gest al lui Baiazid, odata suit pe tronul stramosului sau, Osman, a fost sa-si ucida fratele, spre a da tuturor de inteles ca el va fi de acum inainte singurul factor de decizie in Imperiul Otoman. Dupa lupta de la Campia Mierlei, crestinatatea a ramas ca impietrita in fata acestui pericol cumplit venit dinspre Asia. La inceputul verii lui 1391, Baiazid a pornit o campanie impotriva emirilor karamanieni din estul Anatoliei. In 1392, la sfarsitul iernii, expeditia era incheiata, desi vechiul vrajmas, printul Karamanului, Alaeddan, reusise iarasi sa-i scape sultanului printre degete…
In 1394, sub pretext ca vrea sa-l pedepseasca pe Mircea, voievodul muntean, pentru indrazneala de a-i fi rapit Dobrogea, dar de fapt urmarind transformarea Tarii Romanesti in pasalac, sultanul turc a trecut Dunarea cu o armata numeroasa. Oastea, mult mai redusa numeric, a muntenilor, l-a intampinat la Rovine, intr-un loc mlastinos, impropriu desfasurarii trupelor turcesti. A fost o batalie sangeroasa, cu pierderi grele de ambele parti, incheiata nedecis. Mircea s-a vazut nevoit sa se refugieze spre munti, cerand sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, in vreme ce turcii au ocupat Targoviste, punand pe scaunul tarii un pretendent acceptat de ei, pe Vlad. Care va domni doar cateva luni, caci Mircea se va intoarce si-si va relua tronul.
Cruciada de la Nicopole
In fata succeselor lui Baiazid, suveranii crestini au pus la cale o cruciada care sa-i alunge pe turci inapoi, in pustiurile Asiei. La chemarea Papei Bonifaciu IX, s-a adunat toata floarea cavaleriei apusene, in frunte cu regele Sigismund al Ungariei si Jean, ducele Burgundiei, care a pornit spre Balcani. Primele victorii, obtinute in ciocnirile sporadice cu turcii, le-au creat cavalerilor iluzia ca aceasta cruciada va fi un galop de sanatate si nu putini erau cei ce visau la o noua cucerire a Ierusalimului, asemenea primilor cruciati.
La Nicopole le-a iesit insa in intampinare grosul ordiei otomane conduse de insusi Baiazid. Iuresul de armasari a pornit, la orele diminetii, ca un tavalug care, intr-adevar, a zdrobit in cateva minute primele randuri ale ostii otomane. Dar abia atunci au vazut cavalerii inzauati ca in spatele akingiilor se casca gropi uriase, cu pari grosi si ascutiti la varf. Era insa prea tarziu. Siruri dupa siruri de calareti se pravaleau in gropi, cei ce voiau sa se intoarca erau zdrobiti de cei ce veneau din urma, intr-un vacarm de nedescris. Cand sarja a luat sfarsit, ienicerii au aparut ca din pamant, pe o colina din apropiere, desavarsind macelul.
Timur se ridica impotriva „Fulgerului”
Inca din 1394, un corp de armata turc asedia Constantinopolul, Baiazid dandu-si seama ca zidurile capitalei bizantine sunt prea puternice pentru a fi daramate si asteptand ca aparatorii sa fie infranti, nu de bombarde si sageti, ci de chinuitoarea foame. Si tot de atunci, bazileul Manuel, nu pregeta sa ceara sprijin regilor din Apusul Europei, facand apel la solidaritatea crestina. Dar, dupa dezastrul de la Nicopole, nimeni nu mai voia sa il infrunte pe Baiazid. Bizantul parea condamnat si totusi, in acest moment o intamplare providentiala a salvat vechiul oras al lui Constantin.
Dar ajutorul avea sa vina nu din vest, ci din est si se va numi Timur Lenk. Pretextul conflictului dintre cei doi mari conducatori islamici pare sa-l fi constituit, daca ne luam dupa cronicile vremii, acuzatiile reciproce de „lepadare de credinta”. Atat Baiazid, cat si Timur Lenk se considerau adevaratii reprezentanti ai lui Allah pe pamant.
Era firesc deci ca fiecare sa-si considere adversarul un eretic vrednic de pedeapsa. Initial, se pare ca Timur a ezitat sa-l atace pe Baiazid. Dar insultele repetate aduse de ingamfatul sultan turc, precum si acuzele ca ar fi „ratacit de la adevarata credinta”, au fost de natura sa-l convinga sa porneasca impotriva lui in fruntea hoardelor sale de mongoli. In primavara lui 1401, cele doua armate s-au tachinat reciproc, evitand ciocnirile majore.
Anul urmator, confruntarile marunte au continuat, pana cand Baiazid a primit vestea ca mongolii asediaza Ankara. Atunci a pornit spre acest oras cu o parte din trupe, fara sa mai astepte grosul ostii, nadajduind ca astfel isi va lua inamicul prin surprindere. Dar rapiditatea sa proverbiala, care-l ajutase de atatea ori sa obtina victoria, de asta data l-a pierdut. Turcii au fost nevoiti sa strabata in mars fortat drumul spre Ankara, pe o caldura naucitoare, spre a-i gasi pe mongoli odihniti, inchisi in tabara si in plus stapani pe majoritatea izvoarelor din zona. Izvoarele aflate langa pozitiile turcesti fusesera otravite… Un conducator intelept s-ar fi retras pe dealuri, incercand sa faca rost de apa si de provizii si asteptand ca asediatorii sa faca ei primul pas gresit. Dar, credincios firii sale de „Fulger”, sultanul a decis atacul pentru a doua zi.
Umilitorul sfarsit al unui mandru sultan
Armatele care s-au confruntat in acea zi de vara sub zidurile Ankarei au fost, fara indoiala, uriase. Cronicile contemporane dau cifre de peste 600.000 de soldati. Istoricii din ziua de azi avanseaza insa cifre mai modeste. Probabil nici una dintre osti nu a avut mai mult de 100.000 de combatanti. Faptul nu inseamna insa ca batalia n-a fost una crancena. Victoria a fost decisa de tradarea esaloanelor anatoliene din subordinea sultanului care, vazandu-si fosti suverani in anturajul lui Timur, au trecut de partea mongolilor.
Suleiman, fiul cel mare al lui Baiazid, intelegand ca batalia e pierduta, a fugit, impreuna cu aga ienicerilor si alte pasale spre Bursa, de aici indreptandu-se spre Europa, unde va astepta rezultatul confruntarii. Parasit de toti, Baiazid va fi aparat de garda lui personala si de cavalerii in armuri ai sarbului Stefan Lazarevici, ce au luptat cu o vitejie care a starnit admiratia lui Timur. Sultanul a inteles ca pierduse batalia si s-a predat, apeland la indurarea invingatorului, atat de hulit…
Pregatindu-se sa plece inapoi in centrul Asiei, unde se iscasera tulburari, Tamerlan l-a luat cu sine pe Baiazid, probabil intr-o litiera, acor-dandu-i un deosebit respect si chiar intentionand, se pare, sa-l instaleze iarasi pe tron. Dar, macinat de durere si de inima rea, Baiazid a suferit un atac de apoplexie, murind in captivitate, cu amaraciunea ca uriasul imperiu creat de el ajunsese pe mana nevrednicilor sai fii. Baiazid n-avea sa-si vada visul de glorie implinit si va lasa in istorie o urma stralucitoare si efemera, aidoma unui „Fulger”…
GABRIEL TUDOR
Comentarii