Nascut in Fort Scott, Kansas, pe 15 iulie 1875, Charles Hatfield s-a mutat cu familia lui in California, in anii 1880 si, ajuns adult, a devenit agent de vanzari pentru o companie care producea masini de cusut.
In timpul liber, el a studiat insa cu aviditate meteorologia si a inceput sa fie interesat de producerea pe cale artificiala a ploii. In 1902, a creat, in rezervoare galvanizate imense, un amestec secret de 23 de substante chimice care, sustinea el, atragea ploaia si s-a autointitulat „acceleratorul de umiditate”.
In 1904, promotorul Fred Binney a inceput o campanie de relatii publice pentru Hatfield. Mai multi fermieri din Los Angeles i-au vazut anunturile din ziare si i-au promis lui Hatfield 50 de dolari daca reusea sa aduca ploaia pe ogoarele lor. In februarie, Hatfield si fratele sau Paul au construit un turn de evaporare in La Crescenta, unde Hatfield a eliberat amestecul sau chimic in aer.
Incercarea a avut succes, asa ca fermierii i-au platit 100 de dolari. Rapoartele contemporane ale biroului meteo au descris ploaia ca fiind o mica parte a unei furtuni care deja se apropia, dar sustinatorii lui Hatfield nu au tinut cont de acest lucru, iar ziarele au inceput sa scrie articole elogioase despre el.
„Eu nu aduc ploaia, ci doar atrag norii, iar ei fac restul”, afirma ingeniosul meteorolog amator. In 1906, Hatfield a fost invitat in Teritoriul Yukon, sa aduca ploaia necesara exploatarii zacamintelor aurifere din Klondike. Contractul era in valoare de 10.000 de dolari, dar, dupa cateva tentative esuate, Hatfield a plecat cu coada intre picioare, incasand doar 1100 de dolari.
Faima lui, umflata de presa, i-a convins pe consilierii municipali din San Diego sa-l angajeze ca sa aduca ploaia pentru umplerea barajului Morena. Hatfield s-a oferit sa produca ploaia gratuit, apoi sa perceapa 1000 de dolari pentru fiecare centimetru de precipitatii. Dupa ce Hatfield si-a instalat dispozitivele si a eliberat substantele chimice in aer, pe 5 ianuarie 1916 in regiune au inceput ploi abundente, care au devenit treptat mai puternice.
Raurile secetoase s-au umplut, provocand inundatii catastrofale, care au distrus poduri, au blocat trenuri si au distrus cablurile telefonice – ca sa nu mai vorbim de inundarea caselor si a fermelor. Ploaia s-a oprit abia pe 20 ianuarie, dar a reinceput doua zile mai tarziu.
Pe 27 ianuarie, barajul Lower Otay Dam s-a rupt, sporind distrugerile, iar valul urias de apa care a maturat localitatile din jur a provocat moartea a circa 20 de persoane. Hatfield a declarat ca pagubele nu au fost din vina sa si ca orasul ar fi trebuit sa ia masuri de precautie adecvate.
El indeplinise cerintele contractului sau – umplerea rezervorului, dar consiliul municipal a refuzat sa plateasca banii daca Hatfield nu accepta raspunderea pentru daune – existau deja cereri pentru despagubiri in valoare de 3,5 milioane de dolari. Hatfield a dat in judecata consiliul municipal si, in urma a doua procese foarte mediatizate, instantele au decis ca ploaia fusese un act divin, ceea ce l-a absolvit pe Hatfield de orice vina, dar l-a lipsit si de onorariu.
Marea Criza din anii 1930 l-a obligat pe Hatfield sa revina la slujba de vanzator de masini de cusut. Parasit de sotie, abandonat de sustinatorii sai, el a murit in uitare si saracie, pe 12 ianuarie 1958, ducand in mormant formula chimica secreta pentru adus ploaia.
GABRIEL TUDOR
Comentarii