In cea de-a doua jumatate a secolului XVII, Franta se va ridica la statutul de cea mai mare putere a lumii, in mare parte gratie eforturilor depuse pe toate planurile – economic, politic si militar – de Ludovic XIV, ramas in istorie drept „regele Soare”. Curtea sa era renumita pentru splendoarea si luxul ei si suveranul se dorea un Mecena modern, sprijinind cultura. Tot ce era francez era la moda pe continent. Armatele lui Ludovic marsaluiau prin tot apusul Europei, economia inflorea si vecinii priveau cu jind si cu teama magnificele realizari ale Frantei. Si totusi, toata aceasta stralucire a fost una meteorica, intrucat in razboaiele victorioase de acum, care au secatuit visteria statului, trebuie cautata decaderea Frantei in anii ce vor urma si semintele Revolutiei de la 1789, care va arunca tara intr-un vartej de nenorociri si conflicte.
Un Charlemagne al epocii sale
Cat a trait, Ludovic n-a fost interesat decat de doua lucruri: cultura si razboiul, intrucat in personalitatea lui stranie, dominata de o puternica aroganta si incredere in sine, se imbinau melancolia lui Apollo si agresivitatea lui Marte. Nu mai este un secret pentru nimeni ca si-a dorit sa fie un Charlemagne al veacului sau, unind intreg apusul Europei sub stindardul florii de crin. In Franta, si la ora actuala este numit indeobste „cel mare” desi istoricii moderni au indoieli ca el ar merita aceasta titulatura.
Caci pe de o parte, el a smuls Franta din paienjenisul razboaielor religioase si a intarit puterea centrala in fata Frondei nobililor, dar pe de alta parte, neincetate sale razboaie – mai bine de patru decenii din cadrul domniei lui de 73 de ani (daca socotim ca s-a urcat pe tron la varsta de 4 ani, in 1643) Franta s-a aflat in stare de razboi cu vecinii sai – au secatuit, uman si financiar, tara, aducand-o in pragul catastrofei. Harazit cu o serie de straluciti ministri (Mazarin, Colbert, de Louvois) si de militari (vicontele de Turenne, printul de Conde, Henry de Montmorency), Ludovic a parut inca din adolescenta un rasfatat al soartei.
Ministrul finantelor, Colbert, „demonul impozitelor”, a facut minuni pe plan pecuniar, reusind sa puna bazele unui sistem centralizat de administrare si taxare absolut admirabil. 18 milioane de cetateni (Franta era tara cu cea mai mare populatie din Europa acelor vremuri) munceau pentru prosperitatea regatului si inzestrarea armatei. Louvois, ministrul de razboi, s-a preocupat ca soldatii sai sa fie cei mai bine pregatiti si mai bine echipati militari de pe continent. De asemenea, Ludovic l-a avut la dispozitie pe geniul ingineriei militare, Sebastian de Vauban, care a pus temelia stiintei moderne a fortificatiilor.
Leu la razboi, vulpe in diplomatie
Inca de cand a devenit major, pe deplin capabil sa-si asume responsabilitatile unui rege, Ludovic a cautat sa impuna suprematia Frantei pe continent. Momentul era favorabil si el a cautat sa profite din plin. Puterea Spaniei era in declin, Germania si Italia erau faramitate intr-o sumedenie de principate marunte, Habsburgii erau preocupati cu amenintarea turceasca (desi se considera un pios crestin, nimic nu l-a impiedicat pe Ludovic sa accepte o alianta, mai mult sau mai putin formala, cu otomanii) iar in Anglia domneau Stuartii, familie regala cu radacini franceze, cu care Ludovic a cautat sa intretina relatii amiabile.
Cand Filip IV al Spaniei a murit, in 1665, Ludovic a gasit prilejul de a invada Belgia si Burgundia, sub pretextul ca erau mosteniri ale sotiei sale, fiica a defunctului suveran. Pentru ca nimeni sa nu intervina de partea Spaniei, diplomatii lui Ludovic au incheiat tratate secrete cu Austria si Portugalia iar printii germani au fost mituiti sa nu se amestece in conflict. Prin aceasta, Ludovic dovedea lumii ca, departe de a fi un tanar zvapaiat si bombastic, era un suveran echilibrat si calculat. Succesele sale i-au facut insa gelosi pe vecini, care au inceput sa se teama de puterea Frantei si mai ales de agresivitatea sa, remarcabil pusa in valoare de acest rege tanar si ambitios.
Pe 7 februarie 1668, Olanda, Anglia si Suedia au incheiat o alianta anti-franceza si in fata amenintarii, Ludovic a dat inapoi, acceptand cu prudenta sa semneze tratatul de la Aix-la-Chapelle, prin care inapoia Burgundia Spaniei dar pastra o importanta parte din Flandra, amenintand astfel Olanda, cel mai inversunat inamic. Apoi, printr-o miscare geniala, Ludovic a reusit sa invrajbeasca Anglia cu Olanda si, dupa ce batavii au administrat cateva usturatoare infrangeri navale englezilor, guvernul de la Londra a acceptat o alianta cu Franta.
Avand mana libera, Ludovic a invadat Olanda; in fata primejdiei, printul Wilhelm de Orange a preluat puterea, pe fundalul unei revolte populare si a luat o masura extrema: deschiderea digurilor, ceea a dus la inundarea tarii si a transformat Amsterdamul intr-o insula! Sangerosul razboi de gherila care a urmat a starnit ingrijorare in Europa si imparatul Habsburg s-a alaturat olandezilor. Au urmat lupte grele, cu sorti schimbatori, pana in august 1678, cand in urma tratatului de la Nijmegen, Franta a dobandit Lorena, Alsacia, Burgundia, Freiburg, Brisach si Flandra.
„Nu mai exista Pirinei”
Nemultumirile continuau insa sa se acumuleze, in fata tendintelor agresive ale lui Ludovic si in 1686, vechii adversari, Olanda, Spania, Suedia si Imperiul Habsburgic, au format impotriva lui Liga de la Augsburg. Pentru francezi situatia s-a agravat cand in 1688 „revolutia glorioasa” l-a adus pe tronul Angliei pe implacabilul lor adversar, Wilhelm de Orange. Infrangerile, mai ales pierderea Namurului, in 1695, au inceput sa naruie moralul armatei lui Ludovic.
Nu trebuie neglijat ca la momentul respectiv majoritatea maresalilor francezi care se acoperisera de glorie murisera iar ministrul Louvois era de asemenea mort. In 1697, Ludovic a fost nevoit sa renunte la toate cuceririle, cu exceptia Alsaciei. Se parea ca batranul rege va renunta pentru totdeauna la visurile sale de marire dar moartea lui Carol II „cel vrajit” al Spaniei i-a redeschis apetitul pentru cuceriri. Neavand urmasi directi, Carol II putea fi mostenit fie de un reprezentant al Habsburgilor, fie de de unul al Bourbonilor – familia din care facea parte Ludovic.
Miza era extrem de importanta, intrucat cine mostenea tronul Spaniei prelua automat si vastul sau imperiu colonial – din Sicilia in Belgia si din America de Sud in Filipine. Ludovic l-a instalat pe tron pe stranepotul sau, in varsta de 16 ani, spunandu-i faimoasele cuvinte: „De acum nu mai exista Pirinei”. Rezultatul, previzibil, a fost un razboi continental, care a opus Franta unei aliante compuse din Austria, Prusia, Hanovra, Portugalia, Olanda, Anglia si Savoia. Infrangerile suferite de francezi au marcat esecul politicii de forta a lui Ludovic. In fata unor redutabili, precum ducele de Malborough si printul Eugeniu de Savoiam, francezii au fost surclasati pe campul de lupta dar hazardul l-a favorizat din nou pe Ludovic.
In 1711, candidatul Habsburgilor la tronul Spaniei a murit pe neasteptate si astfel n-a mai existat nici un obstacol in calea „dreptului mostenitor”, Filip, ruda Regelui Soare. Cu toate acestea, tratatul de la Utrecht, care marca finalul razboiului, consfintea si apusul epocii de aur a Frantei. Olanda spaniola era redata Habsburgilor austrieci, ca si Napoli si Milan, Flandra revenea olandezilor, Sicilia si Nisa erau incredintate Savoiei iar englezii primeau o mare parte din Canada, colonie franceza, si ramaneau cantonati in Gibraltar. Drumul spre declin era deschis si regatul Frantei, slabit de razboaie si impovarat de taxe, incepea sa fie cuprins de framantari. Dupa eclipsa regelui Soare avea sa urmeze, peste cateva decenii, uraganul revolutiei…
GABRIEL TUDOR
Comentarii