In miezul unei nopti de februarie a anului 1942, zeci de tunuri antiaeriene au destramat linistea, deschizand focul la Los Angeles pentru a apara orasul de un raid aerian japonez. S-au tras peste o mie de proiectile si cativa oameni au murit, dar, de fapt, nu exista niciun inamic concret, ci totul fusese doar o sperietura zdravana, pe fondul panicii iscate de atacul nipon de la Pearl Harbor.
In februarie 1942, localnicii de pe intreaga coasta de vest a Statelor Unite traiau intr-o stare de tensiune fara precedent. Japonezii lansasera un atac-surpriza in Hawaii, cu nici doua luni in urma, atragand natiunea americana intr-un razboi pentru care nu era pregatita. Apoi trupele japoneze au invadat rapid insulele din Pacific, din Singapore pana in Filipine, prezentand imaginea unei masinarii de razboi imbatabile. Panicati, americanii se temeau ca urmeaza un asalt asupra teritoriului continental al SUA si au instalat in pripa zeci de baterii antiaeriene si baze de avioane de vanatoare, din Seattle pana la San Diego, trasand totodata planuri de internare a intregii populatii americane de origine japoneza in tabere de concentrare din desert.
Pe 23 februarie, la ora 7 seara, presedintele Roosevelt tinea traditionalul sau discurs „la gura sobei” catre poporul american. La aceeasi ora, un submarin japonez I-17 a iesit la suprafata in largul coastelor Californiei si a deschis focul cu tunul de pe punte asupra unei rafinarii de petrol din Santa Barbara. Proiectilele nu au facut pagube mari, dar i-au ingrozit si mai mult pe americani, mai ales dupa ce militarii au anuntat populatia sa se astepte si la alte atacuri. Pe acest fond de panica generalizata, a doua zi, pe 24 februarie, tot dupa lasarea serii mai multi cetateni au inceput sa raporteze „lumini care palpaiau” sau „semnale luminoase venind de pe mare” si intreaga aparare de coasta californiana, temandu-se de un raid aerian japonez, a intrat in stare de alarma. Pe la 2 noaptea, operatorii radar au anuntat aparitia unor tinte, la circa 180 km in larg si, desi „beep”-urile de pe monitoarele radar au disparut la putin timp dupa aceea, toti au presupus ca urmeaza un atac japonez.
In intreaga zona Los Angeles s-a oprit alimentarea cu electricitate, pentru ca luminile sa nu tradeze posibile tinte pentru avioanele nipone. Din acel moment, isteria i-a cuprins inclusiv pe militari. S-a raportat ca 25 de bombardiere se indreapta spre oras – altii au spus ca e un singur avion. Imediat dupa ora 3 noaptea, artileria antiaeriana a primit ordin sa deschida focul, desi nimeni nu stia in cine trage. Darele luminoase ale proiectilelor au fost confundate cu avioane de alte baterii de coasta, care au inceput si ele sa traga. In urmatoarele cateva ore, un potop de foc s-a abatut asupra cerului Californiei; unele proiectile nu au explodat in aer, ci la revenirea pe sol, ucigand trei oameni. Alti trei ar fi murit, se pare, din cauza unor atacuri de cord provocate de panica. La ivirea zorilor s-a dovedit ca fusese o lupta cu umbrele. Nici urma de proiectile inamice, nici urma de avioane japoneze prabusite – cum se lansase deja zvonul. Toate pagubele inregistrate fusesera provocate americanilor de propria artilerie. Nimeni nu a stiut cu siguranta, nici atunci si nici mai tarziu, ce fusesera „tintele” detectate de radare, dar este foarte probabil ca ele sa nu fi fost OZN-uri, cum s-a presupus, ci baloane reflectorizante, folosite pentru a testa nou instalatele sisteme radar de pe coasta de vest, pe care operatorii radar, abia recrutati, le-au considerat avioane japoneze…
GABRIEL TUDOR
Comentarii