Pretutideni si in toate epocile istorice, legile au fost facute pentru a proteja si a garanta drepturile indivizilor. Dar a existat o perioada intunecata in istoria americana cand oamenii saraci si persoanele cu dizabilitati erau pedepsite din cauza aspectului lor fizic.
Aceste „legi ale uratilor” erau, in principal, statute municipale din Statele Unite care interziceau aparitia in public a persoanelor „bolnave, mutilate sau deformate in vreun fel, astfel incat sa constituie un subiect inestetic sau dezgustator”.
In secolele XIX si XX, asemenea legi au fost folosite mai ales impotriva persoanelor instabile din punct de vedere financiar, a celor fara adapost si a celor cu dizabilitati. Ele au fost adoptate spre a-i descuraja pe cei cu dizabilitati vizibile sa stea in spatii publice si sa cerseasca bani, pe considerentul ca persoanele respective erau o rusine pentru comunitate.
Prima „lege a uratilor” a fost votata in San Francisco la 9 iulie 1867, dupa ce a fost aprobata de consiliul de supraveghere municipal. Era cunoscuta sub numele de Ordinul nr. 783, care condamna cersetoria stradala si interzicea „anumitor persoane sa apara pe strazi sau in locuri publice”. Oricine era gasit incalcand legea era pasibil de o amenda de 25 de dolari sau de 25 de zile de inchisoare.
„Anumite persoane” era un termen larg si, in cazurile cele mai grave, afecta persoanele pe care societatea le dispretuia, dar si persoanele de culoare. Din pacate, termenul era subiectiv, in functie de persoana care facea arestarea.
Dupa ce prevederile legilor au fost puse in aplicare in San Francisco, acestea s-au raspandit in alte orase mari, precum Chicago, Denver si Reno. Legile au fost destul de populare in timpul Marii Crize, in special in orasele situate de-a lungul liniilor de cale ferata din SUA. S-a ajuns astfel pana si la incarcerarea persoanelor care fusesera mutilate sau deformate in vreun fel. Un articol de opinie din ziarul Daily Alta California descria un imigrant italian ca fiind o persoana „fara picioare si maini… careia ii placea dezgustator de mult sa-si expuna cioturile”. In 1916, o femeie pe nume Mother Hastings a fost platita sa paraseasca orasul Portland pentru ca „era o priveliste prea groaznica pentru a fi vazuta de copii”. Un alt barbat din Indianapolis a fost arestat pentru ca a avut o criza de epilepsie in timp ce cobora dintr-un tramvai. Politia a crezut ca era beat, asa ca l-a arestat. Abia dupa ce un medic a certificat ca era vorba de epilepsie, barbatul a fost eliberat din arest. Dar chiar si eliberarea s-a bazat pe conditia ca el sa fie internat pe viata intr-un azil pentru epileptici din Indiana.
Situatia s-a schimbat dupa incheierea Primului Razboi Mondial, cand unii soldati americani s-au intors de pe front mutilati. Abia atunci, atitudinea fata de persoanele cu handicap a inceput sa se schimbe in Statele Unite.
Dupa incheierea razboiului, in 1918, nu a mai fost adoptata nicio noua „lege a uratilor”. Mai degraba, au existat noi planuri de gestionare a sanatatii fizice si mentale a veteranilor de razboi.
Ultimul caz cunoscut de arestare in baza josnicelor legi s-a petrecut la Omaha, statul Nebraska, in 1974. A fost un caz impotriva unui om al strazii care a fost arestat pentru ca avea „semne si cicatrice pe corp”, dar care a fost imediat eliberat, pe baza unui ordin judecatoresc.
Intre anii 1960 si 1970 au fost elaborate legi locale pentru a proteja drepturile persoanelor cu dizabilitati si ale persoanelor cu diverse forme de deficiente fizice si mentale. Dar abia in 1990, Congresul SUA a adoptat Legea privind persoanele cu dizabilitati.
GABRIEL TUDOR
Comentarii