Robert Guiscard a fost fara indoiala cel mai remarcabil dintre aventurierii normanzi care au cucerit, la mijlocul evului mediu, sudul Italiei. Din 1016 si pâna in 1030 normanzii fusesera mercenari, servind atât in armatele bizantine cât si in cele ale lombarzilor si abia când Sergio de Napoli l-a instalat pe liderul lor, Rainulg, in fortareata Aversa, in 1030, ei au inceput sa puna la punct cucerirea sudului peninsulei. In acelasi an, in Italia au sosit William si Drogo, fiii cei mari ai lui Tancred de Hauteville, un mic nobil din Coutances, in Normandia. In 1042, orasul Melfi a fost desemnat capitala a regatului normand din Italia, iar in septembrie, cavalerii l-au ales pe contele William, "Brat de Fier", sa le fie conducator, urmat la scurt timp de fratii sai, Drogo si Humphrey, care a ajuns in Italia prin 1044. Peste doi ani va fi rândul lui Robert, cel de-al patrulea fiu al lui Tancred, provenit dintr-o alta casatorie a acestuia, sa ajunga pe noile domenii ale familiei sale. In ciuda vârstei fragede, el se va face curând remarcat de catre supusii italieni.
Inca din timpul vietii, Robert va fi supranumit Guiscard (Atotstiiutorul), dar va primi si alte porecle, precum "Robert cel Indraznet" sau "cel Viclean" – dovada clara a insusirilor sale. In primii ani petrecuti in Italia, din cauza neintelegerilor cu fratii sai vitregi, care nu voiau sa-l faca partas la conducerea domeniilor lor, in ciuda sfaturilor date de Tancred de Hauteville, Robert s-a vazut nevoit sa duca un trai de brigand: ataca avanposturile bizantine, jefuia manastirile si prada calatorii intâlniti pe cale. Dar, dupa casatoria cu Aubree, fiica unui nobil normand din Benevento, el a renuntat la acest mod de viata.
Dupa asasinarea fratelui sau, Drogo, domeniile familiei au fost mostenite de Humphrey, iar Robert a intrat in serviciul acestuia. In 1057, când si Humphrey a murit, Robert a dat dovada de multa pricepere si a reusit sa preia frâiele puterii, desi potrivit legilor medievale era abia al treilea la succesiune, devenind conte de Apuglia. Papa Leon al IX-lea se arata ingrijorat de expansiunea lui fratilor Guiscard dar si-a dat seama curând ca ii poate folosi pe razboinicii normanzi impotriva amenintarii venite din nord – imparatul Sfântului Imperiu Roman de natiune Germana. Urmasul sau pe scaunul pontifical, Nicolae al II-lea i-a urmat planul, investindu-l, la 23 august 1059, pe Robert cu titlul de conte de Apuglia, Calabria si Sicilia. Guiscard, "prin gratia lui Dumnezeu si a Sfântului Petru duce al Apugliei si Calabriei" a fost de acord sa acorde o renta anuala Vaticanului si sa-l apere in fata oricarei agresiuni.
Vise de glorie
In urmatoarele doua decenii, normanzii au facut o serie de cuceriri impresionante. Ei au capturat de la arabi Messina, in 1061 si Palermo, in 1072, dupa ce, cu un an in urma ii alungasera pe bizantini din peninsula italica, reusind sa cucereasca Bari, dupa un asediu de trei ani! In decembrie 1076, Robert Guiscard a cucerit Salerno, alungându-l pe fostul suveran al acestui domeniu, printul lombard Gisulf, dar casatorindu-se cu frumoasa lui sora, Sikelgaita. Atacul normand asupra domeniului Benevento, un fief papal, a alarmat Papalitatea. Noul Papa, Grigore al VII-lea a fost atât de furios incât a vrut sa rupa relatiile cu Guiscard si sa arunce anatema asupra "pagânului de normand", dar presiunile exercitate de imparatul german Henric al III-lea l-au determinat sa fie mai concesiv si sa-l reinvesteasca pe neastâmparatul razboinic.
Nazuintele lui Robert erau insa mult mai mari. Inflacarat de vise de glorie si slavit de multimea de adoratori, care nu ezitau sa-l compare cu Cezarii Romei, el si-a indreptat privirile spre urmasul de drept al vechiului Imperiu Roman, imparatia Bizantului. Profitând de criza dinastica din Imperiul Bizantin, provocata de uzurpatorul Alexis, care-l rasturnase de la putere pe imparatul legitim, Mihail al VII-lea, Guiscard a traversat Adriatica, in mai 1081, in fruntea a 16.000 de oameni. In octombrie 1081, flota normanda a fost zdrobita de cea venetiana, aliata cu Bizantul. Pentru a da de inteles trupelor sale, demoralizate de infrângere, ca nu este cale de intoarcere, Robert Guiscard a poruncit ca vasele ramase sa fie incendiate. Apoi si-a condus trupele in lupta, din prima linie, batându-se cum nu o mai facuse niciodata pâna atunci. Astfel, a reusit sa invinga trupele lui Alexis, la Dyrrhachium si la inceputul anului urmator, normanzii ocupau insula Corfu si apoi cetatea Durazzo, pe coasta dalmatica, cucerind astfel un cap de pod in peninsula Balcanica.
Un barbar impotriva Romei
Dar din Italia, vestile ce-i soseau nu erau deloc imbucuratoare. La auzul vestii despre absenta lui, noul imparat german, Henric al IV-lea avansase spre sud, catre Roma. Disperat, Papa il implora pe normand sa-i vina in ajutor. Guiscard nu a avut de ales si, lasându-l pe fiul sau Bohemond, cu un corp de oaste, sa se indrepte spre Constantinopol, s-a intors in Italia. Odata ajuns pe coasta Apugliei, Guiscard a trebuit mai intâi sa innabuse o revolta a baronilor sai, carora le-a cucerit cetatile una dupa alta, la inceputul anului 1083. Apoi, strângând o armata de 36.000 de soldati, a marsaluit spre Roma. Orasul fusese cucerit de Henric al IV-lea, care il obligase pe Papa sa se refugieze in castelul Sant Angelo.
Spre a-si conferi legitimitate, imparatul german a ales un anti-Papa, pe Clement al III-lea, care l-a incoronat solemn, pe 31 martie 1085. Dar gloria lui Henric nu avea sa dureze prea mult. Normanzii au ajuns sub zidurile Romei si pe 27 mai, Guiscard a reusit sa captureze Porta Flaminia, patrunzând in oras. Trupele germane au fost puse pe fuga, Papa Grigore al VII-lea eliberat si instalat iarasi la Lateran. Excesele la care soldatii normanzi s-au dedat asupra populatiei civile au generat insa o puternica revolta a romanilor, innabusita in sânge de cuceritori. Timp de trei zile si trei nopti, oamenii lui Guiscard au pradat, ars si jefuit Cetatea Eterna, ucigându-i sau luându-i in sclavie pe locuitorii sai.
"Din fire tiran si cel mai viclean om cu putinta…"
Dupa aceasta, cu binecuvântarea Suveranului Pontif, care ii cerea acum sa recucereasca Imperiul Bizantin spre a-l reda catolicismului, batrânul razboinic a pornit iarasi spre Balcani, unde fiul sau pierduse teritoriile primite in grija. Robert a reusit sa recucereasca Corfu si Kephalonia, dar a fost cuprins de o boala misterioasa, manifestata prin febra foarte mare si a murit dupa câteva zile, pe 15 iulie 1085, la vârsta de 70 de ani, fiind inhumat la biserica Sfintei Treimi din Venosa.
Dintre toti cronicarii timpului sau, cea mai obiectiva descriere a lui Robert Guiscard o face printesa bizantinta Anna Comnena: "Acest Robert era normand prin nastere, de origine umila, din fire tiran si cel mai viclean om cu putinta, viteaz la fapta, foarte abil in a ataca puterea si bogatia magnatilor, incapatânat spre a-si atinge scopul, prin orice mijloace, caci nu lasa nimic sa-i stea in cale atunci când isi punea ceva in cap. Statura lui era asa mareata incât il privea de sus pâna si pe cel mai inalt ostas, avea obrajii rotofei, parul de culoarea inului, umerii largi si ochii parca ii aruncau scântei, atunci când era mânios… Era bine cladit la trup, un barbat mândru si strigatul sau de lupta se spune ca era asa cumplit incât punea dusmanii pe fuga. Astfel inzestrat de soarta, el era parca nascut sa domine si sa nu se supuna nimanui pe lume."
Nu-i de mirare ca, pentru talentul sau de razboinic, in Divina Comedie, Dante plaseaza spiritul lui Robert Guiscard in Paradisul lui Marte, alaturi de ale altor cruciati remarcabili. Istoricii moderni sunt de acord sa accepte ca succesele lui Robert Guiscard s-au datorat in primul rând vitejiei sale, dovedite de atâtea ori pe câmpul de lupta, dar nu neglijeaza nici componenta diplomatica a domniei lui. Intr-o perioada plina de framântari, când puterea temporala a Papalitatii era tot mai crescuta, el a inteles, spre deosebire de suveranii germani, ca primul aliat pe care trebuie sa si-l faca, spre a nu risca excomunicarea si deci pierderea increderii supusilor, este chiar Suveranul Pontif. Doar când momentul a fost prielnic, el a avut indrazneala sa atace domeniile papale, cum s-a intâmplat de pilda cu Benevento – el a cucerit acest tinut stiind dinainte ca Papa, asaltat de germani, va fi constrâns sa i-l cedeze de buna voie, pentru a mai putea apela la normanzii sai, ce s-au dovedit apoi, este adevarat, cei mai de nadejde aparatori ai credintei catolice.
GABRIEL TUDOR
Comentarii