Cand oamenii sunt pusi in situatii limita, in care pierd posibilitatea de a-si controla destinul, ca de pilda atunci cand sunt rapiti sau incarcerati, ei resimt o imensa teama fata de suferintele fizice ce le-ar putea fi pricinuite si manifesta convingerea ca viata lor este in mainile rapitorilor; atunci, in mintile lor se dezvolta o tragedie de supravietuire transformata adesea intr-un raspuns psihologic care poate merge pana la simpatie si sprijin pentru cauza agresorilor. Reactia pare sa constituie un veritabil simptom, numit in literatura de specialitate „sindromul Stockholm”, datorita unui incident de acest gen, petrecut in capitala suedeza, in urma cu mai bine de trei decenii.
Victima, casatorita cu calaul!
In vara anului 1973, doi indivizi mascati dadeau buzna pe usile bancii Sveriges Kreditbanken, din cartierul Norrmalmstorg, al capitalei suedeze Stockholm. Erau inarmati pana-n dinti si, pe un ton rastit, le-au cerut casierilor sa le predea toti banii. O patrula de politie, aflata in preajma, a incercat sa intervina dar jefuitorii s-au opus, tragand spre oamenii legii rafale de arme automate. Imediat, banca a fost inconjurata si au inceput negocierile. Patru functionari au fost tinuti ostatici in cladirea bancii, timp de sase zile, mai precis intre 23 si 28 august, aflandu-se permanent sub amenintarea armelor. Pentru a spori groaza, agresorii le-au legat de brau centuri cu explozibili, amenintand ca daca politistii incearca sa ia cu asalt cladirea, ii vor arunca in aer. Negociatorii politiei suedeze au reusit sa detensioneze situatia si explozibilii au fost indepartati. Dar, atunci cand, dupa ce au inselat vigilenta teroristilor, echipele speciale de interventie au reusit sa patrunda in banca, victimele li s-au opus, incercand din rasputeri sa-si ajute potentialii calai! De-a lungul prizonieratului lor, ostaticii au inceput sa apere actiunile jefuitorilor si chiar au opus o rezistenta activa incercarii autoritatilor suedeze de a-i elibera. Mai mult, ulterior, desi scapasera de sub amenintarea agresorilor, ei au refuzat sa depuna marturie impotriva acestora si au adunat bani pentru a le angaja cei mai buni avocati. Culmea, unul dintre ostatici, o tanara casiera, s-a casatorit cu unul dintre agresori, Jan Erik Olsson, aflat in inchisoare! Criminalistul si psihiatrul suedez Nils Bejerot, care a colaborat cu politia in timpul incidentului va formula ulterior si o teorie legata de aceasta socanta metamorfoza, el propunand prima data titulatura „sindromul Stockholm”.
Miliardara terorista
In Statele Unite, la fel de cunoscut ca incidentul din 1973, de la Stockholm, este cazul Patty Hearst, mostenitoarea uriasului imperiu financiar Hearst (strabunicul ei a fost magnatul care l-a inspirat pe Orson Welles la realizarea filmului „Cetateanul Kane”). Pe 4 februarie 1975, tanara, in varsta de 19 ani, a fost rapita din apartamentul ei luxos din Berkeley, de catre trei membri ai unei organizatii bizare, numita Armata de Eliberare Simbioneza (SLA), care au cerut in schimb o rascumparare uriasa. Inchisa intr-o pivnita, fata a fost supusa unor tratamente umilitoare, fiind legata la ochi, batuta, agresata sexual timp de mai multe saptamani. La doua luni de la rapirea ei, Patty a fost imortalizata de camerele de luat vederi ale unei banci din San Francisco, pe care o jefuia, alaturi de agresorii ei! }ipand ca o cheama de fapt Tania (dupa numele unei revolutionare care luptase alaturi de Che Guevara), tanara le-a cerut functionarilor sa se intoarca cu fetele spre perete, amenintand ca altfel ii va ucide… Dupa ce criza a fost rezolvata si agresorii – inclusiv Patty Hearst – arestati, mostenitoarea imperiului Hearst s-a dezis de miscarea SLA. Totusi, in ciuda tentativelor avocatului ei de a o prezenta ca pe o victima a sindromului Stockholm, Patty a fost condamnata la sapte ani de inchisoare, fiind ulterior gratiata, dupa doi ani de detentie, de presedintele Jimmy Carter, pentru ca in anul 1991 presedintele Bill Clinton sa o reabiliteze complet.
Rapita, ferita de „alcool, sex si droguri”
Un caz socant, petrecut in Austria, a readus anul trecut in atentia opiniei publice internationale „sindromul Stockholm”. In 1998, o fata de 10 ani, Natascha Kampusch a fost rapita, in timp ce mergea spre scoala, de catre un necunoscut. Peste opt ani, ea a reaparut, intr-o gradina din Viena, dupa ce reusise sa fuga din casa rapitorului ei, profitand de lipsa acestuia. Ulterior, rapitorul, sesizand disparitia fetei, si-a pus capat zilelor, aruncandu-se in fata trenului. In declaratia data presei si citita de un psihiatru, care o are si in prezent sub observatie, Natascha spunea: „Adolescenta mea a fost foarte diferita. Dar am fost ferita de multe ispite – nu beau, nu fumez, nu ma droghez, nu bat discotecile ca alte fete de seama mea.” In felul acesta, ea multumea, indirect, rapitorului care o tinuse departe de lume si de familie. Psihiatrii au stabilit ca fata sufera de „sindromul Stockholm”.
Cand agresorul devine salvator
Sindromul se manifesta atunci cand un captiv nu poate scapa rapitorilor sai si este izolat si amenintat cu moartea. Desi initial resimte ura fata de agresor, victima va sfarsi, dupa cateva zie, prin a manifesta simpatie si chiar a imbratisa cauza acestuia. Victimele „sindromului Stockholm” sufera in general de izolare severa si de abuzuri fizice si emotionale, simptome intalnite si la femeile agresate, la victimele incestului, la copiii abuzati sau la prizonierii de razboi. Sindromul apare din cauza unei serii intregi de factori, care concura in afectarea puternica a psihicului victimelor: constientizarea faptului ca rapitorii le pot ucide si chiar o vor face, mai devreme sau mai tarziu, izolarea de lumea exterioara si contactul permanent cu agresorii, convingerea ca evadarea este imposibila. In plus, violenta cu care se comporta agresorul, care isi supune victimele torturilor fizice si psihice, le face pe acestea sa creada ca singura lor sansa de supravietuire este obedienta totala. Pentru a se pune la adapost de reactiile rapitorului, care se afla si el intr-un stres permanent, victima incearca sa-i demonstreze ca se situeaza de aceeasi parte a baricadei. Un act minor de bunavointa al agresorului ii confera victimei satisfactie si adesea o determina sa-l considere pe acesta „salvator” – este cazul tinerei evreice Anna Frank, ce-i considera pe nazisti „la urma urmei, buni”, desi acestia o vor trimite totusi la camera de gazare… Astfel, prizonierul traieste un act de auto-iluzionare: pentru a diminua inimaginabilul stres al situatiei el incepe sa-l considere pe agresor prieten, incepe sa creada ca nu va fi ucis de acesta si ca de fapt, va fi salvat, supravietuirea sa depinzand de cea a rapitorului. In aceste circumstante, nu-i de mirare ca ostaticii ii privesc pe politistii ce incearca sa-i elibereze cu ostilitate, intrucat acestia sunt pe cale sa le faca rau agresorilor care ii „protejeaza”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii