Nu incape indoiala ca Evul Mediu a fost una dintre cele mai sangeroase epoci din istoria omenirii, epoca in care crima, asasinatul, masacrele au constituit realitati la ordinea zilei. Paradoxal e faptul ca asemenea fapte reprobabile n-au avut loc doar in regiuni „ocolite de civilizatie” ci si in tari care aveau pretentia de a fi focare de progres pentru restul lumii, ca Italia, de pilda. Istoria medievala a puzderiei de state din peninsula reprezinta o fascinanta derulare de intrigi, tradari, aliante si juraminte calcate, de razboaie de eliberare urmate de cotropiri, in care adesea papii s-au dovedit mai inclinati spre cele lumesti decat principii si condottierii lipsiti de scrupule. Un personaj aparte in aceasta panoplie deloc onorabila a fost regele de Neapole, Ferdinand I, ramas in istorie sub familiara porecla de „Don Ferrante”.
„Nebunul de serviciu”
Unii istorici facuti probabil la fara frecventa, de aici sau de aiurea, au spus despre Vlad Tepes al nostru ca ar fi fost nu un voievod ci un psihopat ajuns pe tron doar pentru ca era „os de domn”. Pentru ei, cruzimile infioratoare comise de nepotul lui Mircea cel Batran ar fi constituit o dovada elocventa a faptului ca acesta avea grave tulburari mintale. O concluzie cu totul falsa, bazata pe mincinoasele cronici ale sasilor, dusmanii de moarte ai domnitorului si in acelasi timp o dovada ca daca ai parte de o „presa proasta”, ca sa spunem asa, risti sa te trezesti demonizat si sa ramai un vampir insetat de sange pentru tot restul istoriei.
La drept vorbind insa, judecand obiectiv si analizand contextul epocii in care Tepes a trait ne dam seama ca violenta, cruzimea, constituiau o conditie sine qua non pentru mentinerea la putere si stoparea tendintelor secesioniste ale marii nobilimi. Sa nu uitam ca in aceeasi perioada au trait lideri la fel de cruzi, ori poate mult mai cruzi, ca Ludovic XI al Frantei sau Ivan cel Groaznic, in Rusia. Si daca intr-adevar tinem sa avem un „nebun de serviciu”, pentru a exemplifica tarele psihiatrice ale conducatorilor acestei epoci, trebuie sa ne indreptam atentia spre minunatele plaiuri din sudul Italiei, loc de desfasurare a unor grozavii fara pereche chiar si pentru deloc delicatii oameni ai Evului Mediu.
O casatorie din pur calcul politic
Viitorul rege Ferdinand I s-a nascut pe 2 iunie 1423, ca fiu natural al regelui Alfonso V de Aragon si al Giraldonei Carlino. Alfonso a fost una dintre cele mai proeminente figuri renascentiste, domn al poetilor si suveran abil si iubit de supusii sai. Nu stim prea multe despre copilaria lui Ferdinand dar este evident ca el a primit o educatie aleasa, demna de un print al carui parinte indragea atat de mult arta. Pasiunea pentru cultura nu a fost insa impartasita de exuberantul tanar, mult mai atras, se pare, de a da iama prin iatacurile domnitelor de la curte sau de a vana, alaturi de ciracii sai, pierzandu-se zile intregi prin paduri. Alfonso a facut tot posibilul spre a-i asigura acestui fiu zvapaiat un viitor demn de un rege.
Ca atare, a initiat, din pur calcul politic, casatoria cu Isabella de Taranto, fiica mai mare a lui Tristan de Chiaramonte, conte de Copertino si nepoata reginei Maria de Enghien, a Neapolelui, suverana a Ierusalimului si Siciliei, intre 1406 si 1411. Partida era cat se poate de profitabila si ar fi intarit pretentiile suveranilor aragonezi asupra partii sudice a Italiei, intrucat mireasa detinea aici intinse pamanturi. In vara anului 1458, Alfonso moare, lasand posesiunile italice fiului sau, Ferdinand, care avea pe atunci 35 de ani. Papa Calixt III, un dusman inversunat al casei de Aragon, o declara insa stinsa, nerecunoscand ca „bastardul Ferdinand” ar avea sange albastru, si pretinde ca regatul Neapole trebuie sa intre, ca atare, in stapanirea Bisericii.
Dar papa dispare la timp, in august 1458, inainte de a starni prea multa valva cu pretentiile sale, iar noul papa, Pius II, mult mai diplomat, recunoaste legitimitatea lui Ferdinand I, sperand ca va scoate din foc castanele incinse ale politicii peninsulare cu mana acestuia. Profitand de nemultumirea baronilor napolitani, care desi il apreciasera pe Alfonso de Aragon nu voiau sa se lase condusi de acest fiu al sau, cam „intr-o ureche”, contele Jean de Anjou reclama si el regatul Neapole si, pe motiv ca acest teritoriu fusese candva pierdut de tatal sau, Rene, invadeaza sudul Italiei. Ferdinand a fost invins categoric, in batalia ce a urmat, desfasurata la Sarno, in iulie 1460. Proverbialul sau noroc a facut insa ca nu peste multa vreme sa-si recapete tronul: ajutat de Alessandro Sforza si de liderul albanez, Skanderbeg, pe care tatal lui il sprijinise in lupta contra turcilor, el va recapata regatul, in 1464, impunandu-si cu multa cruzime autoritatea.
„Pasarelele” din temnitele palatului
Cel supranumit de acum „Don Ferrante” nu a uitat si nu a iertat pe nimeni. Baronii care se razvratisera, contestandu-i autoritatea si chiar originea aleasa au fost primii care au platit. Metodele suveranului erau asemanatoare, daca vreti, cu ale mafiotilor ce vor stapani zona peste sute de ani. Singura diferenta ar fi ca Ferrante actiona mult mai discret. De fapt, niciodata nu o facea la lumina zilei si nu se cunosc asasinate publice, comise din ordinul sau. In schimb, prefera sa-si rezolve divergentele in taina, fara stirea nimanui. Victima disparea de obicei, intr-o noapte, adesea rapita din propria casa de catre indivizi mascati si nimeni nu mai auzea vreodata de ea.
Adusa in subteranele palatului lui Ferdinand, era inchisa in custi de fier, suspendate de tavan si vizitata aproape zilnic de suveran, care manifesta o placere sadica de a-si privi inamicii cum se sting, incet-incet, in mucezeala temnitei. Adesea, prizonierii – pe care diabolicul rege ii numea „pasarelele mele”, preferau sa moara de foame, spre a-si curma chinurile. Ferrante nu se supara si cand vreun dusman murea, poruncea sa fie imbalsamat si asezat la loc in „colivie”, invesmantat in hainele purtate in timpul vietii. Cu timpul, aceasta galerie a groazei a ajuns sa numere, se spune, sute de victime, din cele mai diverse categorii sociale, de la feudali care se opusesera dominatiei sale la poeti care aruncasera, in versurile lor, sageti otravite la adresa „evlaviei” lui Ferrante. Nu de putine ori, spre sfarsitul vietii, Ferrante obisnuia sa-si conduca oaspetii, terifiati, printre custi, ca printr-un muzeu al ororilor…
De ce ti-e frica nu scapi
Dupa 1465, cand Isabella a murit, Ferrante s-a casatorit cu propria verisoara, Juana de Aragon, dornic probabil sa recapete toate tinuturile detinute candva de tatal sau. In Italia insa, situatia sa era tot mai subreda. Amenintat de turci – in 1480 trupele lui Mehmed II cucerisera Otranto, masacrandu-i pe majoritatea locuitorilor – si de francezi, care curand dupa disparitia sa vor invada, intr-adevar, Italia, Ferdinand s-a vazut confruntat si cu o revolta a nobililor napolitani, exasperati de cruzimea lui. Sprijiniti de papa Inocent VIII, rebelii au dobandit unele succese dar s-au lasat pacaliti de promisiunile regelui, care le-a cerut sa se aseze la masa tratativelor, jurand ca va da o amnistie generala. Ulterior, toti cei ce se razvratisera vor fi prinsi si inchisi in „coliviile” din palat.
Totusi, Ferrante stia ca nu putea fi sigur de tronul sau, cata vreme Carol VIII al Frantei se pregatea sa cucereasca Italia. Dand dovada de un instict profetic, el a incercat sa-l determine pe noul papa, Alexadru VI, si pe puternicul Lodovico Sforza, sa se alieze impotriva francezilor, dar tentativa sa a esuat. Totusi, n-a mai apucat sa-si vada regatul cotropit – ceea ce se va intampla, de altfel – pentru ca va muri la 25 ianuarie 1494, din cauza unui cancer colo-rectal, asa cum au dovedit investigatiile efectuate in 2006 asupra trupului sau mumificat.
GABRIEL TUDOR
Comentarii