Ultima conflagratie mondiala a reprezentat o veritabila hecatomba pentru omenire, zeci de milioane de pamanteni pierzandu-si viata si destinele a sute de milioane fiind schimbate pentru totdeauna. Conflictul, purtat pe durata a aproape sase ani (1939-1945) a oferit multor soldati sau civili posibilitatea de a-si dovedi patriotismul, eroismul si curajul. Dar printre cei ce au infruntat la fiecare pas moartea, in acest razboi, nu s-au numarat doar oamenii ci si necuvantatoarele. Desigur, cel mai celebru exemplu de „soldat fara grai” a fost Voytek, ursul brun originar din Iran, care a servit in randul trupelor aliate pana la sfarsitul ostilitatilor.
Vandut pe un briceag elvetian
Voytek a venit pe lume probabil intr-una din numeroasele pesteri din muntii Hamadan; la doar cateva saptamani, ursoaica, mama lui, a fost ucisa de vanatori iar ursuletul a fost salvat de un baietel iranian, care l-a aruncat intr-un sac de canepa si l-a dus acasa. In acel moment, Iranul traversa una dintre cele mai dificile perioade din istoria sa. Ocupat de sovietici si de britanici, relatiile localnicilor cu soldatii straini erau tensionate. Totusi, in aprilie 1942, Iranul a acceptat sa primeasca sute de mii de cetateni polonezi, abia eliberati de Stalin din taberele de munca din Siberia si Kazahstan.
In vreme ce femeile si copiii au ramas in Iran trei ani, barbatii valizi au fost imediat inrolati si trimisi sa se alature fortelor militare poloneze din Liban. Convoiul a traversat muntii Hamadan si la un moment dat pe marginea drumului soldatii au vazut un copil tragand dupa el un sac. Pustiul parea obosit si flamand, iar unul dintre camioane a oprit si soldatii polonezi i-au dat copilului mancare si apa. Nu mica le-a fost mirarea vazand cum din sac se iveste, la un moment dat, capul rotund si nostim al unui ursulet.
Desi nimeni nu intelegea dialectul farsi, au priceput totusi, din gesturile baiatului, ca ursuletul era orfan si avea nevoie de ingrijire, fiindca altfel ar fi murit. Unul dintre soldati i-a oferit copilului un baton de ciocolata, pe care micul iranian l-a hapait pe data, spre hazul soldatilor. Pana la urma, copilul le-a vandut soldatilor animalul, in schimbul unui briceag elvetian si al unei plase cu mancare.
Un camarad pe cinste
Soldatii au improvizat, dintr-o sticla de vodca si un batic, un biberon cu tetina, cu care au hranit ursuletul cu lapte. Satula si fericita, mica salbaticiune a adormit sub vestonul unui soldat, Piotr, care va deveni cel mai bun si mai statornic prieten al sau. De-a lungul extenuantului drum prin Persia, Irak si Iordania, ursuletul nu s-a mai despartit de noul sau parinte adoptiv. In acest fel, Voytek, ursul brun din indepartatii munti ai Iranului, a devenit mascota soldatilor din Compania 22 Transporturi, a corpului 2 Polonez de armata.
In lunile ce au urmat, el a cucerit inimile tuturor. Soldatii, care indurasera greutatile si privatiunile Siberiei, aveau nevoie de dragoste iar prezenta lui Voytek a fost un minunat tonic pentru moralul lor. In ciuda fortei sale, care crestea pe zi ce trecea, ursul era cuminte si foarte ascultator. Soldatii imparteau cu el mancarea din gamele, ba chiar si berea si tigarile, dormeau cu el in cort si Voytek ii ajuta in toate activitatile. Daca unitatea primea ordin de deplasare, el marsaluia, pe doua labe, asemenea oricarui soldat.
Cand trebuia sa se deplaseze pe distante mari, era urcat pe scaunul din fata al unui jeep, ca un personaj de vaza, spre amuzamentul trecatorilor intalniti in drum. Mai mult decat orice insa, ii placea sa se ia la tranta, in joaca, cu soldatii, doborand trei sau patru oameni deodata, cu forta sa impresionanta – la maturitate ajunsese inalt de aproape doi metri si cantarea cam 250 kg!
Fara teama
La inceputul lui 1944, oamenii unitatii din care facea parte Voytek s-au imbarcat pentru Italia, pentru a li se alatura trupelor aliate ce inaintau spre Roma. Imediat, lui Voytek i s-au facut documente de transport, cu poza si nume, fiind inrolat cu acte in regula, ca soldat, in armata poloneza. Ofiterii britanici din Alexandria nu au avut incotro, in fata unei asemenea situatii, si au permis ca ursul sa mearga in Europa. Imediat dupa sosire, corpul 2 polonez a fost trimis sa ia cu asalt Monte Cassino.
Punct strategic de maxima importanta, acest loc era cheia victoriei: odata cucerit, drumul spre Roma era deschis. Pana atunci, trei tentative de cucerire, intreprinse de britanici, americani, indieni, francezi si neozeelandezi, esuasera, dupa lupte sangeroase. In aprilie 1944, polonezii au primit si ei botezul focului, participand la al patrulea asalt. Atunci, Voytek si-a dovedit din plin utilitatea; timp de cateva zile, el a carat servantilor proiectile de tun, unele cantarind peste 50 kg si nu a scapat nici macar unul pe jos.
De asemenea, nu avea nici o teama de bombe sau de gloante, printre care realmente se plimba, ca si cum s-ar fi aflat la promenada. In cele din urma, nemtii, baricadati in manastirea medievala de la Monte Cassino au anuntat ca se predau. Unul dintre soldati a avut nastrusnica idee de a-l picta pe Voytek in timp ce cara proiectilele de artilerie. Imaginea a fost preluata de toti soldatii diviziei poloneze si a impodobit si vehiculele armatei.
Amintiri de pe front
Deja faimos, Voytek si-a incheiat turneul triumfal prin toata Italia si, cand razboiul s-a sfarsit, a insotit armata poloneza in exil, in Scotia. Aici, celebritatea l-a insotit, in Glasgow de pilda oamenii aliniindu-se cu sutele pe trotuare spre a vedea ursul batand pas de defilare alaturi de camarazii sai umani. Dar in 1947, armata poloneza a fost demobilizata si ursul si-a gasit salas intr-o cusca a gradinii zoologice din Edinburgh. Aici, mai era vizitat de fostii lui camarazi, care treceau gardul de metal si incingeau o tranta amicala cu ursul, spre oroarea vizitatorilor si a ingrijitorilor de la Zoo.
Totusi, Voytek nu s-a impacat bine cu captivitatea si in ultimii sai ani de viata a fost tot mai trist, suparat ca fusese abandonat de cei pe care ii iubise. Nu raspundea la chemarile nimanui, toata ziua statea, ganditor, parca depanand amintiri de pe front, dar cand era strigat in limba poloneza, ciulea urechile. „Ursul soldat” a murit pe 15 noiembrie 1963, la Edinburgh, avand varsta de 22 de ani. Langa cusca lui a fost asezata o placuta memoriala iar statui ale sale au fost ridicate in curtea Muzeului Imperial de Razboi din Londra si la Muzeul Canadian de Razboi din Ottawa. Dar, desi intrase in paginile de istorie militara, probabil ca eroul cu blana de la Monte Cassino ar fi preferat sa ramana pentru totdeauna in compania soldatilor alaturi de care traise greii ani de razboi.
GABRIEL TUDOR
Comentarii