La sud de Insula Martinica, din estul Marii Caraibelor, se afla un mic petic de bazalt numit „Diamond Rock” („Stânca de diamant”), care în ciuda faptului ca este un simplu afloriment stâncos, are o istorie impresionanta.
Cu un vârf impunator de 175 de metri, se spune ca în anumite ore ale zilei apare ca o bucata taiata din bijuteria omonima.
O bijuterie strategica
Datorita situarii la capatul nordic al strâmtorii Sf. Lucia, „Diamond Rock” a ocupat o pozitie strategica. Posesia stâncii a permis împiedicarea navigatiei între Martinica si vecina sa din sud, Santa Lucia. Cu toate acestea, când comandantul Marinei Regale Sir Samuel Hood a ajuns la „Diamond Rock” în 1803 cu instructiuni de blocare a golfurilor de la Fort Royal si Saint Pierre, a gasit stânca, în mod surprinzator, lipsita de prezenta franceza.
Acesta a primit sarcina de a ajuta armata britanica sa recâstige toate insulele si teritoriile cedate prin Tratatul de la Amiens din 1802.
Sir Hood nu a pierdut timp si a ridicat doua tunuri pe vârful stâncii, apoi a construit în graba fortificatii si a înfiintat o garnizoana cu doi locotenenti si 120 de soldati. Doua tunuri, mai grele, au fost plasate la baza stâncii, iar altul într-o pestera la jumatatea partii laterale a stâncii. Mai mult, un balon cu sase tunuri, denumit Fort Diamonda, a fost pus în serviciu pentru a sustine fortul din aer.
În mod traditional, bazele navale din multe tari din Commonwealth, poarta numele si deci prefixul corespunzator navelor care le si denumesc (HMS în Royal Navy).
O alta teorie este ca toti marinarii, prin lege, trebuie sa fie pe statul de plata al unei nave comandate si de aceea se numesc bazele navale drept nave ale Marinei Regale, Conform traditiei, Hood a guvernat oficial insula sub numele de „HMS Diamond Rock”, sub comanda locotenentului James Wilkes Maurice. HMS Diamond Rock a popularizat termenul „fregata de piatra”, care este un alt nume pentru stabilirea tarmului.
Pierderea „stâncii de diamant”
Garnizoana de pe HMS Diamond Rock a fost deservita de ofiterii obisnuiti de pe o nava de razboi britanica, inclusiv un chirurg, urmaritor si un sublocotenent pentru a comanda mica nava de aprovizionare.
Maurice a înfiintat un spital, iar mâncarea, praful de pusca si munitia erau aduse cu barcile, din insulele Centaur si Martinica. Principala slabiciune a insulei a fost lipsa de hrana si apa, cu care trebuia alimentata de nave care navigau în apropiere. Marinarii cresteau pe „fregata” capre si gaini de Guineea, pentru a-si suplimenta alimentatia.
Timp de 17 luni, HMS Diamond Rock a dominat complet canalul dintre aceasta si insula principala, tragând spre nave franceze care încercau sa se apropie si au interceptat provizii destinate garnizoanei franceze. Datorita înaltimii sale, armele de pe „Diamond Rock” au avut o raza lunga de tragere si acest lucru a fortat navele franceze sa ocoleasca stânca. A devenit astfel aproape imposibil pentru navele inamice sa se apropie de „fregata de bazalt”.
Totusi, francezii au gasit solutia de a o cuceri: blocada totala. Dupa zile de schimburi de focuri, munitia si apa au devenit insuficiente si lt. JW Maurice a fost nevoit sa le predea francezilor „diamantul”.
Lt. Maurice a fost judecat de curtea martiala pentru capturarea insulei, în acest caz – asa cum dicta procedura navala a vremii, dar a fost achitat cu onoare pentru eforturile depuse în fata unei forte inamice superioare numeric si ca tehnica de lupta.
Stânca a ramas în mâinile francezilor pâna la capturarea Martinicii de catre britanici în 1809. Insula a fost preluata de Franta la încheierea razboaielor napoleoniene, împreuna cu Martinica, iar de atunci, a ramas o posesiune franceza, inac-cesibila, inospitaliera si nelocuita.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii