„Totul se petrece pe mare. Noi nu suntem legati de niciun pamânt. Oriunde mergem, ne deplasam cu barcile”, este afirmatia aparent ciudata a unui anume Hook Suriyan Natale, membru al populatiei moken de pe Insulele Surin.
Aceasta populatie seminomada traieste în Arhipelagul Mergui, din Marea Andaman (nordul Oceanului Indian), compus din aproximativ 800 de insule si revendicat deopotriva de Birmania si Thailanda. Catre aceste tinuturi, precum si spre Malaezia (Malaysia), ei ar fi emigrat în urma cu 4.000 de ani, plecând din sudul Chinei.
Viata pe un kabang
Cea mai mare parte din an mokenii si-o petrec, într-adevar, pe apa, în ambarcatiunile lor de lemn numite kabang, pe care si le construiesc singuri; de fapt, acestea sunt case plutitoare, acoperite si dotate cu cele necesare traiului zilnic. Ei se deplaseaza în flotile de la o insula la alta, în functie de circumstante si de sensul în care bate vântul, în cautarea hranei si din ratiuni legate de securitatea comunitatii ori de sanatate.
Ei au acumulat o vasta cunoastere a marii, pescuind cu sulite si plase, uscând si preparând produse pe puntile caselor lor plutitoare, cu care fac troc sau le vând în pietele locale.
In situatia mentionata, nu se poate vorbi despre proprietati materiale sau despre tehnologii care sa le apartina. Exista si un mod traditional de viata – din mai pâna în octombrie, când e vremea musonilor din sud-vest – în case temporare ridicate pe piloni de lemn, pe coastele insulelor, la adapost de furtuni. O particularitate uimitoare a mokenilor, si în special a copiilor tribului este acuitatea vizuala exceptionala, ei putând sa stea cu ochii deschisi si sa vada foarte bine sub apa, la fel ca delfinii. Este probabil o adaptare la modul de viata, întrucât sunt obligati în mod curent sa înoate si sa plonjeze în apele sarate, pentru a pescui si a culege scoici.
Cercetari realizate în acest sens au demonstrat ca vederea copiilor moken este de cel putin doua ori mai buna decât a europenilor de aceeasi vârsta, fara ca ochii lor sa prezinte diferente structurale. „Secretul” consta în faptul ca îsi pot contracta pupilele la maximum, sub apa, pentru a-si modifica forma ochilor.
Amenintarea crabului urias
Fascinanta populatie moken mai numara în prezent aproximativ 2.000 de persoane concentrate în principal în zone precum insulele Surin, cauza principala a extinctiei lor provenind din politicile de a se stabili permanent pe uscat, de suprimare a limbii, a traditiilor culturale si reducerea surselor de hrana. Ei pastreaza totusi elemente de traditie fabuloase, între care si cele transmise oral.
Mokenii cred ca în mare traieste un crab gigantic care declanseaza din când în când cutremure si tsunami. Astfel a fost cumplitul cutremur din 26 decembrie 2004, urmat de valul seismic care a luat cu el peste 150.000 de vieti.
Atunci, septuagenarul Salama Kla-Talay de pe Insula Surin Tai a salvat sute de vieti alertând populatia satului sau, dupa ce a observat apele marii retragându-se înaintea „asaltului” tsunami (laboon, cum îl numesc mokenii). Explicatia lui ulterioara a fost tulburatoare.
El a sustinut ca uriasul crab care traieste într-o grota subacvatica iese periodic sa-si recupereze teritoriile pe care i le-a rapit omul si atunci oceanul se revarsa peste lume.
Mokenii au o ceremonie anuala în care mai multe grupuri de barci se reunesc pentru a „hrani spiritele”, a cere sanatate si o recolta buna pentru anul respectiv. Samanismul este un element central al festivalului spiritelor, iar samanii sunt implicati în vindecarea bolilor. In timpul ritualurilor de vindecare, acestia intra în transa si cer spiritelor ajutorul pentru vindecarea pacientului, dar pot contacta si stramosii pentru a le cere favoruri, „traducând” raspunsurile pentru comunitate.
Aceasta cultura ne poate oferi un exemplu de întelepciune prin care sa ne depasim pe noi însine, nevoia de consum si de a reduce realitatea la o structura simplista.
NICUSOR DINCA
Comentarii