Circula pe internet o alegorie comica geniala, care caricaturizeaza prejudecatile inerente in multe tipuri de cercetare stiintifica. Alegoria are nenumarate forme si, chiar daca uneori imbraca haine moderne, s-a dovedit ca este foarte veche. In niste benzi desenate din Anglia anilor 1920, este infatisat un om beat, in patru labe, cautand atent ceva pe jos, in apropierea unui felinar. Un ofiter de politie care il vede il intreaba ce anume face. Cherchelitul ii raspunde ca este in cautarea cheilor sale.
Ofiterul il ajuta pentru cateva minute, fara succes, dupa care intreaba omul daca este sigur ca si-a pierdut cheile langa felinar. „Nu”, raspunde acesta, „mi-am pierdut cheile undeva pe drum”. „Si atunci de ce le cauti aici?” intreaba ofiterul surprins si iritat. „Pentru ca aici lumina este mult mai buna”, raspunde betivul cu aplomb.
Povestea apare si pe 24 mai 1924, intr-un ziar din Massachusetts, cu un decor din Boston. Un ofiter de politie vede, in miez de noapte, un om in genunchi pipaind pamantul si-l interpeleaza pentru comportamentul sau neobisnuit. Cel intrebat se explica: „Am pierdut o bancnota de doi dolari undeva, in jos, pe Atlantic Avenue”. „Nu inteleg” spune ofiterul nedumerit. „Ai pierdut o bancnota de doi dolari pe bulevardul Atlantic? Atunci de ce scotocesti aici, in Piata Copley?”„Pentru ca” – spune barbatul, in timp ce se intoarce si isi continua cautarea in patru labe – „aici, sus, lumina e mult mai buna”.
Pe 2 octombrie 1924 povestea a fost reluata intr-un ziar din Pennsylvania, cu un decor plasat pe Hollywood Boulevard din California. In primele ore ale diminetii, un politist se apropie de un britanic evident „trotilat”, care strange in brate un felinar, cu ochii pironiti in jos. Politistul il intreba: „Ce s-a intamplat, frate?” „E lucrul cel mai st’ordinar, dar am pierdut o bancnota de un dolar si afurisitu’ nu-l gasesc”. Rezulta apoi ca l-a pierdut pe „Shunset boulvar”, dar lumina e mai buna aici.
Povesti cu bacnote pierdute
Anecdota reapare in 1925 intr-un ziar din New York, cu actiunea plasata in Manhattan, in lumina stralucitoare a intersectiei dintre Broadway si strada a treizeci si cincea. Betivul care se tara isi cauta ceasul pierdut pe strada a douazeci si treia. In 1927 povestea e plasata tot pe Broadway, cu cineva cautand un banut pierdut pe o alta strada. Gluma va fi reluata in 1932 intr-o revista pentru cercetasi, apoi in 1942 ea a aparut intr-un episod al unei populare benzi desenate. Tot in 1942, intr-un film francez, a fost inclusa o scena cu o versiune a glumei. Obiectul cautat era acum o cutie de chibrituri. In 1945 Evan Esar, un colectionar harnic de citate si anecdote a inclus o versiune a povestii in culegerea sa „Esar’s Joke Dictionary”, iar ceea ce se cauta era o moneda de un sfert de dolar.
In 1954, celebrul psiholog Abraham Maslow, face o trimitere la aceasta gluma in cartea sa „Motivatie si personalitate”. El scrie: „Acest lucru trebuie sa ne aminteasca de celebrul betiv care isi cauta portofelul nu unde l-a pierdut, ci sub felinar, «pentru ca lumina este mai buna acolo», sau de medicul care dadea tuturor pacientilor sai leac pentru convulsii, deoarece era singura boala despre care stia cum se vindeca”. In 1956 un editorialist canadian a adaptat anecdota pentru cei ce prospectau orbeste pentru uraniu in Canada, ea fiind reluata ulterior de multi altii…
Anecdota este insa mult mai veche. De pilda, ea apare printre ispravile lui Nastratin Hogea. Intr-o traducere din persana in engleza, intitulata „Classic tales of Mulla Nasreddin”, scrie ca Nasreddin si-a pierdut inelul in camera de zi. El l-a cautat un timp, dar pentru ca nu l-a putut gasi, a iesit in curte si a inceput sa se uite acolo. Sotia sa, care a vazut ce facea, l-a intrebat: „Mulla, ti-ai pierdut inelul in camera, de ce-l cauti in curte?” Mulla si-a mangaiat barba si a spus: „Camera este prea intunecata si nu pot vedea foarte bine. Am iesit in curte sa-mi caut inelul, deoarece aici exista mult mai multa lumina”.
Unele traditii considera ca Nasrettin Hoca, cum il cunosc turcii, a trait in secolul XIII in Anatolia. Dar el este si eroul national al uzbecilor, iar istorisirea ispravilor sale se pare ca a fost tradusa pana si in chineza. E adevarat, pe masura trecerii timpului, aceasta colectie de ispravi nu a incetat sa se imbogateasca, prin contaminarea cu eroi populari ai altor culturi. Asadar, nimeni nu stie cand a aparut pentru prima oara istoria cu inelul sau, dar probabil ca ea este foarte veche.
Permanenta acestei anecdote si a avatarurilor sale, de-a lungul secolelor, arata ca bunul simt popular a simtit, in tot acest timp, nevoia de a sanctiona un anumit mod prostesc de gandire. Dar acest mod de gandire caracterizeaza – din pacate – si unele abordari stiintifice actuale.
Sunt suficiente in acest sens doua exemple. Primul este acela ca cercetarea stiintifica recunoaste existenta unui fenomen, doar daca el poate fi observat, in conditii rezonabile, de orice sceptic, sau daca poate fi reprodus in laborator. Uneori se impune chiar si cerinta de a efectua asupra fenomenului masuratori repetabile.
Multe fenomene insa nu indeplinesc aceste conditii. Exista locuri indepartate din Univers, inaccesibile instrumentelor noastre, exista poate universuri paralele sau „multiversuri”, poate o lume subcuantica, una a unor energii imposibil de atins cu instalatiile din laboratoarele noastre. Dar sunt indicii ca ar putea sa existe si o lume eterica sau una spirituala… Daca cineva spune ca a facut o observatie care se incadreaza intr-o astfel de realitate, stiinta oficiala va taxa totul drept iluzii sau aberatii.
Exista si multe fenomene rare, in parte naturale, despre care stim din marturii, dar pe care nu le putem observa cand vrem si nici nu le putem aduce in laborator. In plus, exista o intreaga lume, care ar putea fi numita a sinelui sau a introspectiei, o lume a realitatii interne a spiritului, de la perceptii, revelatii, sau intuitii, pana la fapte complexe de constiinta. Ceea ce declara un om ca a simtit in sinea sa nu se poate supune, cel putin deocamdata, unei observatii independente, deci ramane suspect pentru stiinta.
O mare provocare raman vointa si liberul arbitru al oamenilor, lumea in care strategiile si tacticile se schimba permanent si imprevizibil; aici nu esti niciodata sigur ca ceea ce a fost adevarat azi va mai fi si maine. Iar in aceasta lume salasuieste toata creatia umana, cea care produce o realizare sau o idee la care nimeni nu s-a gandit inainte. E un proces pe care teoriile stiintifice nu-l pot aborda. Ele sunt obisnuite sa ofere – plecand de la statistici si inductii asupra adevarurilor lumii reale – legi si formule ferme, in vederea unor previziuni corecte (si eventual pentru optimizarea activitatilor). Dar fenomenele voluntare nu pot fi prevazute prin relatii cauza-efect, prin ecuatii matematice si cu atat mai putin prin cele utilizate de mecanica. Cum credem oare ca am putea construi o stiinta a irepetabilului si a imprevizibilului? Cum am putea culege date (sa zicem statistice) asupra unor fenomene care nu se repeta niciodata? Si, mai ales, cum am putea face previziuni asupra unor fenomene imprevizibile?
Fenomene pe care stiinta nu le poate aborda
In concluzie, exista multe fenomene, foarte importante, care se petrec in jurul nostru, dar care nu pot fi observate la dorinta oricarui sceptic, nu pot fi reproduse in laborator s.a.m.d., deci fenomene pe care stiinta nu le poate aborda. Intre acestea sunt si cele privind OZN-urile. Desi sute de mii de martori relateaza observatii, cu multe trasaturi care coincid, observatiile respective pur si simplu nu exista pentru stiinta. Explicatia este „efectul de felinar”, intrucat oamenii de stiinta nu doar ca refuza sa cerceteze in afara terenului ferm si „bine luminat” al fenomenelor reproductibile, dar adesea chiar neaga ca ar exista si altceva in afara acestora, ignorand astfel multe observatii si marturii care, prin consecintele lor, ar fi poate mai importante pentru viitorul nostru.
Un al doilea exemplu, de fapt un caz particular al primului, este cel al proiectelor SETI. Astronomii au cazut de acord ca Universul observabil este mult prea mare pentru ca sa nu existe in el si alte civilizatii in afara celei pamantesti. Dar „efectul de felinar” actioneaza si aici. De 55 de ani, prin proiectele SETI, se cheltuiesc sume importante de bani pentru a descoperi, cu radiotelescoapele, un semnal venind de la o civilizatie extraterestra. Initial s-a pariat pe anumite frecvente, apoi gama de frecvente investigata a fost extinsa. In acelasi mod, zonele tintite au devenit tot mai indepartate. Deocamdata nu s-a descoperit nimic, in afara unor semnale neconcludente, dar cercetarile continua.
In acest timp nimeni nu s-a gandit ca o civilizatie care ne-a depasit in evolutie cu (doar) cateva milenii (desi probabil unele ne-au depasit cu milioane, daca nu cu sute de milioane de ani) ar putea sa foloseasca alte medii de comunicare decat undele radio. Adeptilor SETI nu le trece prin cap nici faptul ca aceste civilizatii ar putea fi chiar aici, sub nasul nostru, intre altele sub forma OZN-urilor. Si asta, deoarece teoria relativitatii a lui Einstein spune ca niciun corp material nu poate depasi viteza luminii. Dar va fi oare aceasta teorie suverana si peste (doar) cateva milenii (ca sa nu vorbim de milioane de ani)? Nu se va mai descoperi, pana la sfarsitul lumii, nimic altceva, nicio modalitate de a calatori altfel; fie si – sa zicem – in spirit?
Iar intre timp, cercetatorii continua sa caute, neabatut, sub „felinarul” undelor radio si al teoriei relativitatii, pentru ca „aici se vede mult mai bine”, in timp ce adevaruri esentiale pentru omenire ar putea sa ne astepte in cu totul alta parte.
DAN D. FARCAS
Comentarii