Florin Codre – sculptor

          «Am renuntat la egoistul „imi place” sau „nu-mi place”.»
          
           – Domnule Florin Codre, v-am cãutat în Dictionarul de artã modernã al lui Constantin Prut si nu v-am gãsit.

          «Am renuntat la egoistul „imi place” sau „nu-mi place”.»
          
           – Domnule Florin Codre, v-am cãutat în Dictionarul de artã modernã al lui Constantin Prut si nu v-am gãsit.
          
           – Sistematic în România am fost ignorat. Criticilor nostri le este greu sã recunoascã valoarea unui artist foarte bun.
          
           – Prin ce e reprezentativ Florin Codre în peisajul sculptural din tarã?
          
           – Seria de VETRE din 1971, Omagiul lui Tudor, Fântânile de la Mãgura – Buzãu sunt lucrãri de referintã în sculptura româneascã. Nu astept s-o spunã altii, cãci ar trebui sã astept vreo 50 de ani pânã când s-ar mai linisti orgoliile. Iar Avram Iancu de la Tg. Mures, este o bunã lectie de sculpturã.
          
           – Sunteti mai cunoscut, mai apreciat în strãinãtate?
          
           – Este adevãrat cã sculpturile la care m-am referit sunt cunoscute si în strãinãtate doar cã sunt mai respectate. Seria ÎMPLETITURILOR, seria TRANSPARENÞELOR, seria IMPLOZIILOR si a EXPLOZIILOR realizate în lemn si bronz, într-adevãr nu sunt cunoscute suficient în România. Lucrãrile mele sunt în Italia, la New York, în Franta în colectii particulare.
          
           – Un hobby de anvergurã: caii!
          
           – Pasiunea pentru cai este pasiunea pentru cercetare a primei sintagme care m-a obsedat din fragedã pruncie: FORMÃ-continut. Deci este cercetare artisticã. Gânditi-vã cã în lume de la desen, picturã, sculpturã s-a trecut la artele vizuale care s-au diversificat într-atât încât au trecut si de barierele limbajului teatral sau muzical. Aceste arte vizuale sunt un cockteil general, sunt viata însãsi. Este acea directie a filosofiei care spune ca arta este peste tot si nicãieri, în toate si în nimic. În consecintã, happeningul, comportamentismul boby-art, artele strãzii, instalatiile, toate aceste manifestãri care se consumã în unitate de timp renuntã la componenta primordialã a artelor de bazã aceea de a exprima, sugera, concentra timpul. Aceste manifestãri consumã ele însele timpul, au nevoie de un alt limbaj care sã le fixeze în obiect pentru a le rezolva problema timpului. Eu nu împãrtãsesc aceastã tendintã artisticã, dar înteleg cauzele care au dus, sã zicem, spre aceste erezii. Eu am o viziune personalã asupra artei si cred cã atunci când o activitate umanã este sãvârsitã cu credintã, pasiune si dãruire întru bucuria celor din jur, acea activitate este CREAÞIE. Sã revenim la caii nostri, mai ales pentru noi românii cum suntem repeziti în genere, sistemul nostru valoric este rapid: Îmi place sau nu-mi place! Acest lucru trãdeazã o superficialitate a analizei, a constatãrii. La cai adesea nu cel mai frumos este si cel mai bun, pentru cã eu, de exemplu, îi verific pe caii care îmi plac deci analizez forma lor pentru a descoperi continutul lor. Si când calul frumos dovedeste un continut util, acela este un cal bun. Deci eu mã strãduiesc sã disting bunul de rãu sau binele de rãu. Am renuntat la egoistul „Îmi place” sau „Nu-mi place”, si aceasta din fragedã pruncie. Sigur, v-as minti dacã as încerca sã vã conving cã aceastã logicã m-a fãcut sã mã ocup de cai; este aici vorba de pasiune, aceea si ca si pentru artã, pentru just, pe care o plãtesc cu vârf si îndesat. Din când în când gãsesc un nebun care sã mã priceapã.
           Si atunci comunic.