La revedere, domnule Arcadie Percek!

          Era mai mult decât o prezenta. Era o persistenta la revista „Magazin”.

          Era mai mult decât o prezenta. Era o persistenta la revista „Magazin”. Un om extraordinar care reusea sa-ti daruiasca un strop de liniste sufleteasca atunci când venea în redactie pentru a-si aduce articolul saptamânal. În ultimii ani gluma lui preferata era urarea de „Craciun fericit” rostita vara si cea de „Cristos a înviat” spusa la început de ianuarie. Râdeam împreuna de aceste urari descentrate în timp, dar acum înteleg ca poate îsi traia viata grabit, cu sase luni înainte. Mereu în avans, sperând ca poate împinge înainte visul. Se lupta cu timpul? Se lupta cu boala ca un Don Quijote fara scut?
          În ultimul lui interviu, publicat chiar în revista Magazin pe 25 noiembrie 1999, fara ca noi sa banuim nici macar o clipa ca boala smulgea din el halci de viata, domnul Arcadie Percek, cel care a ajutat generatii de oameni aflati în suferinta, spunea ca ar dori sa se identifice cu Don Quijote dar se teme ca realitatea este un fel de Sancho Panza. Tin minte ca m-a tulburat aceasta metafora venita din partea unui medic care a privit atâtia oameni în ochi si în atâtea suflete. Realitatea asta, care oricât de luptatori credem noi ca suntem, este un Sancho Panza care ne îngenuncheaza implacabil. Citesc perplex vorbele din ultimul lui interviu, care nu anuntau nimic trist si nu-mi vine sa cred. Arcadie Percek, cel care avea mereu o gluma de descretit fruntile, suferea la rândul lui fara sa spuna cuiva. „Drumul pe care merge medicina, de a adauga ani vietii, nu este cel mai bun, adica de a-l face pe om sa traiasca o suta de ani. Drumul cel bun este sa adaugi viata anilor. Moartea trebuie umanizata”, spunea. Ce idee tulburatoare în doar câteva cuvinte! Moartea trebuie umanizata! Nu dorea sa traiasca o suta de ani. Arcadie Percek era modest: voia sa traiasca doar pâna la 77 de ani si sa nu se întâlneasca deloc cu batrânetea. A ramas mereu tânar. Primesc si acum scrisori de la oameni aflati în suferinta care-i cer ajutorul. Scriu pe ele „Percek”, desi îmi dau seama ca nu mai am cui sa le dau. Si lucrul asta mi se pare nedrept.
          Arcadie Percek nu a vorbit nimanui despre lupta lui tainica si surda cu moartea. Doar ne înveselea, când trecea pe la „Magazin” spunându-ne „Craciun Fericit” vara si „Cristos a înviat”, mereu la începutul lui ianuarie. Noi ii spunem „La revedere”!