Subtila arta a interviului

          Într-o lume invadata de poezie proasta si atacuri concentrate ale grafomanilor asupra editurilor, îti doresti, mai mult ca oricând, sa citesti o carte de pe urma careia sa stii ca nu ti-ai pierdut zadarnic trei ore din viata. Un asemenea exemplu este cartea semnata de Ion Deaconescu, cel care ne face o surpriza placuta strângând laolalta sub titlul „Marturisiri recuperate” o serie de interviuri realizate de-a lungul timpului pentru revista ieseana „Convorbiri literare” si pe care editura „Europa” le ofera astfel cititorilor.

          Într-o lume invadata de poezie proasta si atacuri concentrate ale grafomanilor asupra editurilor, îti doresti, mai mult ca oricând, sa citesti o carte de pe urma careia sa stii ca nu ti-ai pierdut zadarnic trei ore din viata. Un asemenea exemplu este cartea semnata de Ion Deaconescu, cel care ne face o surpriza placuta strângând laolalta sub titlul „Marturisiri recuperate” o serie de interviuri realizate de-a lungul timpului pentru revista ieseana „Convorbiri literare” si pe care editura „Europa” le ofera astfel cititorilor. Despre arta interviului, Ion Deaconescu are pareri corecte. Interviul este provocarea de a transforma monologul, „fie el autoritar, doct, ocazional ori continuu, în dialog pentru a depasi singuratatea sau poate timiditatea, daca nu aroganta celui intervievat”. Ion Deaconescu este interesat în a descoperi la interlocutorii sai raspunsuri la propriile întrebari, una dintre acestea fiind „care e rostul poeziei într-o civilizatie tehnica, în conditiile în care pe câmpul magnetic al clipei nu mai cresc florile emotiei si ale iubirii”. „Florile emotiei” cresc, dupa parerea mea, si într-o societate racita de prea vanul progres tehnologic, dar foarte greu si acelea ale emotiei artistice. Dar a fost altadata, altfel? Probabil ca nu. Asta nu-l împiedica pe autorul „Marturisirilor recuperate” sa descopere emotia creatorului care, pentru o clipa, i-a fost interlocutor.
          Astfel, de la spaniolul Rafael Alberti afla, într-o seara de august, în 1978, pe malul lacului Ohrid din Struga (Macedonia), cum a cotit viata lui spre poezie: „În 1917 am plecat pe jos din Puerta de Santa Maria, la Madrid, spre a deveni pictor. Nu dupa mult timp, o necunoscuta forta ma despartea de culori si ma apropia tot mai mult de Cuvânt. Asa ca am scris dintr-o Suflare volumul Marinar pe uscat, legându-ma astfel, pentru toata viata de poezie”. Rafael Alberti nu a avut o estetica speciala, recunoaste însa ca a fost „prizonierul dualitatii lumina-întuneric, cautând acea nastere nespusa ce-i în om, cuvânt si poezie, acea libertate a sufletului ce poate declansa melancolia, dar si suferinta”. Spre cuvânt s-a îndreptat si Eugenio de Andrade, poet suprarealist îndragostit de puritate si rigurozitate, care îi spunea autorului în 1987: „Cuvintele sunt meseria poetului, meserie riguroasa. Cuvintele constituie condamnarea noastra. Se iubeste prin cuvinte, se uraste de moarte tot prin ele. Iubesc acele cuvinte care au gustul pamântului, al apei, al fructelor de foc din vara, iubesc cuvintele strâmte ca o mansarda, aspre ca pâinea de secara… Cuvintele pline de freamat, culese din spatiul luminos al copilariei, când timpul era plin, rotund, scânteietor”. Dizertând despre argou si istorie transilvana, povesti bucurestene si anecdote pariziene, George Astalos, poet stabilit la Paris si bucurestean sadea, îi marturiseste autorului, în 1991: „Din aceste strigari inspirate si din multe alte zumzete stimulatoare au tâsnit fantasmele mele literare de mai târziu”. Cum cu George Astalos poti discuta trei zile si trei nopti fara sa închizi ochii, nu pot reproduce aici verva lui conversationala din cele doua interviuri publicate, poate cele mai suculente si mai interesante din toata cartea cu cel care se considera învingator, lider si razboinic. Si pentru ca se pot descoperi si alte bijuterii în interviurile lui Ion Deaconescu, nu voi expedia prezentarea, lasând si pentru cealalta saptamâna câteva extrase. De foarte buna calitate.