De la sosirea lui Hernan Cortés pe pamantul Mexicului, pentru imperiul Aztec începe nu diar o „noche trista”, ci o adevarata bezna, timp în care imperiul avea sa treaca de la stralucire la neant. In decursul unui an, oamenii lui Cortés, numiti ca si el, conquistadores, aveau sa treaca prin foc si sabie populatia stralucitorului imperiu si pe conducatorii ei, dupa acelasi tipic care este pus în aplicare si azi, dupa aproape cinci secole.
De unde se vede ca valoarea nu asteapta trecerea anilor. Ne continuam exercitiul de imaginatie si îl vedem pe Cortés, cu o buna strategie în buzunar si cu o armata de indigeni culeasa de pe drum, înaintand, de multe ori anevoios, suferind vicisitudinile unui peisaj nu de fiecare data binevoitor, spre capitala Imperiului.
Un mars despre care trebuie ca soldatii lui Cortés credeau ca îi va duce spre o viata mai îmbelsugata decat pana atunci, dar care, fara stirea lor, si a nimanui, avea sa-i conduca direct în cartile de istorie pe care urmau sa le citeasca generatii de-a randul, timp de secole. Maretia este compusa din fapte marunte, spune zicala unui întelept chinez, dar ea nu ajunsese înca la urechile celor care marsaluiau spre Tenochtitlán.
Aveau de strabatut un drum lung, si le-a trebuit oamenilor si armatei lui Cortés mai bine de trei luni pentru a strabate cei peste 300 de kilometri pana la destinatie. Într-un tarziu, calatoria lor a ajuns la final, undeva la portile capitalei Imperiului. Ne-am fi asteptat ca oastea lui Cortés sa fie întampinata cu arcuri si sulite, cu armate organizate gata sa zdrobeasca orice adversar, dar vom observa ca imperiul aztec si-a semnat actul de deces din interpretarea total eronata a unei legende locale.
Sau poate ca ei nu s-au înselat, ci spaniolii s-au dovedit mult prea vicleni? Cum-necum, în momentul în care conchistadorii au ajuns la zidurile cetatii-oras Tenochtitlán, populatia si conducatorii Imperiului si-au amintit de o legenda straveche si au crezut ca venise vremea ca profetia ei sa prinda viata. Pe scurt, în naivitatea lor, aztecii l-au luat pe Cortés drept descendentul zeului aztec cu piele alba Quetzalcoatl dintr-o straveche legenda a stramosilor lor.
Profetia cuprinsa în aceasta legenda spunea ca zeul Quetzalcoatl parasise Mexicul în secolul al zecelea (sa nu uitam ca acum ne aflam sase secole mai tarziu), dar ca urma sa se reîntoarca la un moment, venind dinspre est, pentru a-si exercita autoritatea asupra tuturor aztecilor. Din naivitate sau din orbire sau dintr-o temporara pierdere a ratiunii, împaratul Moctezuma a vazut în sosirea lui Cortés îndeplinirea acestei profetii si l-a primit cu cea mai mare caldura si cu tavi pline de daruri, cu atat mai mult cu cat omul venea, într-adevar, dinspre est.
Fara sa stie ca estul lor era vestul „civilizat” al lumii! Pare incredibil pentru cititorii de azi ai istoriei, cum o asemenea eroare a fost posibila si cum caderea în aceasta eroare a însemnat practic sfarsitul unui înfloritor imperiu. Poate naivitatea conducatorilor azteci era un atribut al unei civilizatii total nepotrivita cu violenta armata, cu confruntarea dintre civilizatii. În fond, de partea cealalta a lumii, legendele vorbeau despre razboaie pierdute din pricina unei femei, si nu a unui zeu, si de cai de lemn introdusi într-o cetate, sub forma unui dar, care puteau duce la moarte.
Cu alte cuvinte aceste legende descrise de Homer, cu mai bine de un mileniu si jumatate inaintea ultimelor clipe ale imperiului Aztec, dovedeau ca vechile civilizatii europene erau mult mai bine pregatite, atat armat cat si filozofic, pentru marile razboaie. Aztecii se dovedeau niste copii nevinovati aruncati în valtoarea junglei populate cu fiare însetate de sange. (Va urma)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii