Walter Crane: „M-am întors din zona crepusculara”

          Pe pictorul englez Walter Crane (1845-1915) nu pot sa mi-l imaginez decât zâmbind în coltul gurii pe când reaprinde deliberat spinoasa discutie despre ceea ce înseamna de fapt romantism în artele plastice. Adeptii barocului târziu, ai neoclasicismului si ai romantismului s-au duelat fara încetare înca de prin 1650 si pâna pe la mijlocul secolului XIX, pentru ca pâna la urma sa triumfe simplitatea cu care Thomas Baily îl definea în veacul XVII: „Neadevaruri, exagerari, eroi fictivi, cu un cuvânt fantasmagorii”.

          Pe pictorul englez Walter Crane (1845-1915) nu pot sa mi-l imaginez decât zâmbind în coltul gurii pe când reaprinde deliberat spinoasa discutie despre ceea ce înseamna de fapt romantism în artele plastice. Adeptii barocului târziu, ai neoclasicismului si ai romantismului s-au duelat fara încetare înca de prin 1650 si pâna pe la mijlocul secolului XIX, pentru ca pâna la urma sa triumfe simplitatea cu care Thomas Baily îl definea în veacul XVII: „Neadevaruri, exagerari, eroi fictivi, cu un cuvânt fantasmagorii”.
          Expert în acuarela, Crane se afirma înainte de a împlini douazeci de ani. El uimeste Societatea Regala de arte frumoase prin modul cum „zburda prin sobrietatea si amplitudinea barocului, prin limpezimea neoclasicismului, ajungând în cele din urma la noul tip de clar-obscur al romanticilor”. Crane îsi explica în autobiografie indecizia si atractia pentru toate cele trei epoci, afirmând ca a descoperit un numitor comun: zona crepusculara. „Am fost acolo si m-am întors fara sa-mi pot limpezi gândurile”, se scuza Crane posteritatii. De altfel, pe Walter Crane nu-l veti gasi antologat printre marii romantici, însa magistrala sa compozitie de maturitate, intitulata „Podul dintre viata si moarte” (de amplitudine comparabila cu „Cina cea de taina” a lui da Vinci), m-a facut sa ma opresc fara regrete asupra unui mare talent aproape ignorat de critica de astazi – inclusiv de marile colectii europene.
          Conformismul specific tineretii nu l-a parasit nici la batrânete. Când lucid, când luat de valul ideilor sale care nu respecta nici o regula a perioadei romantice pe care a parcurs-o, Crane spulbera mituri si tabu-uri cu nonsalanta. Un sclav roman este salvat de o îngerita apetisanta, care parca vrea sa-si piarda castitatea; fluviul mortii, Styx, nu mai este o apa infernala ci o laguna linistita; Venus (dupa îmbaiere) nu mai este nici trupesa si nici ocrotita de slujitoare; Diana, zeita vânatorii, nu mai este protejata de Luna si pur si simplu descopera în drumul sau un betiv adormit (Endimion); Poseidon nu mai are tridentul, ci un insignifiant sceptru cu care-si mâna herghelia pe tarâmul uscatului. Fie si numai aceste observatii de nespecialist si ne putem face o idee despre un maestru care aduna în opera sa conceptiile novatoare ale secolului XIX, aplicate unor teme celebre pe care le recreeaza cu o libertate conceptuala demna de invidiat. Poate de aceea critica epocii lui si a posteritatii acestui artist nu stie cu precizie unde sa-l „înrameze”. De altfel, soarta multor nonconformisti ai veacului XIX a fost nedreapta fata de importanta operei lor, specialistii afirmând cu un cinism nedisimulat ca a fost nevoie de astfel de perioade de tranzitie pentru a se trage cortina peste baroc, neoclasicism si romantism si pentru a tâsni prima mare generatie a modernistilor – impresionistii. Crane a fost contemporan cu Manet si Van Gogh, dar parca nici nu i-a bagat în seama.