A avut loc initierea lui Ceausescu?

          Faptul ca anumite capetenii comuniste, printre care si N. Ceausescu, aderasera la loji francmasonice este un lucru de notorietate.

          Faptul ca anumite capetenii comuniste, printre care si N. Ceausescu, aderasera la loji francmasonice este un lucru de notorietate. (In exclusivitate, fragmente din lucrarea „Servicii secrete straine”, vol. I, autori: M. Ureche si A. Rogojan, Ed. PACO, 1999). (A.H.)
          
           Conducatorii comunisti ai Românei au fost, în genere, constienti de influenta francmasoneriei în viata internationala si de înrâuririle exercitate de aceasta asupra cursului istoriei, inclusiv în crearea Partidului Comunist Bolsevic, finantarea ziarului „Isvestia” si declansarea Revolutiei din Octombrie 1917. Pe cale de consecinta, ei au încercat sa adopte atitudinile cuvenite fata de o astfel de realitate. Mai mult, în legatura cu unii dintre colaboratorii lui Ceausescu, devenisera deja de notorietate supozitiile privind apartenenta lor la francmasonerie.
           Asadar, putem considera ca pertinenta doar ipoteza ca Nicolae Ceausescu a fost folosit si la rândul sau s-a folosit de francmasoni, adevarati sau deviati, dar aceasta doar în limitele propriilor sale interese. Se afirma ca Nicolae Ceausescu, alaturi de Juan Domingo Peron a fost „unul dintre aliatii cei mai însemnati ai Lojei P-2, reputatie de care Dictatorul de la Bucuresti se va mira foarte mult, fara a întelege care erau radacinile ei veritabile.”
           Indiscutabil, filialele francmasonice au „lucrat”, în limitele existentei unor elemente de convergenta, si în favoarea României. Într-o strategie cu orizont larg, însa, nu trebuie niciodata excluse mijloacele de realizare înselatoare, chiar de natura esential diferita si aparent incompatibile cu finalitatea urmarita în realitate. Ideea initierii lui Ceausescu trebuie privita cu rezerva.
           De ce aceasta rezerva?
           În primul rând, pentru ca o astfel de ipoteza ar fi trebuit sa excluda sfârsitul violent al acestuia, ori tocmai acest sfârsit atesta neconvertirea, moartea sa putând fi considerata pedeapsa pentru neacceptarea rolului rezervat, necunoasterea ori nerespectarea regulilor, si a eventualelor obligatii implicate de serviciile ce i-au fost facute. În al doilea rând, excludem orice supozitie cu privire la primordialitatea initiativelor lui Ligio Gelli în a-i sfatui pe Nixon si Kissnger sa adopte linia politica a diferentierii raporturilor cu tarile comuniste, context în care Nixon a venit în România într-o vizita oficiala. De ce aceasta respingere? Fiindca politica raporturilor diferentiate cu tarile comuniste a fost statuata cu claritate în documentele strategice de securitate nationala si politica externa ale S.U.A., elaborate la jumatatea anilor’50. În al treilea rând, sunt de exprimat rezerve serioase cu privire la caracteristicile francmasonice ale lojii P-2. Formal, ea din punctul de vedere al structurii si compozitiei membrilor reuneste ceea ce francmasoneria atrage de regula în rândurile sale (elite militare, ale aparatului de stat si serviciilor secrete, puternice companii bancare si societati de presa, mari industriasi, elite politice etc., dar si extremisti si lideri sindicali). Pe fond, însa, P-2 a întrunit mai degraba însusirile specifice unei organizatii de acoperire, de catre organizatii transnationale, a unor activitati subversive pe care institutiile oficiale ale statului italian nu le puteau desfasura legal, ele fiind destinate prezervarii unor interese politice si protejarii securitatii NATO, obiective ce excedau structurilor oficiale italiene. În cazul Italiei, aceasta organizatie oculta, a reunit cel putin patru fosti sefi ai serviciilor secrete, peste 40 de generali, circa 180 de ofiteri, 60 de politicieni, 83 de industriasi, mari bancheri, patroni de presa, lideri de sindicate si ilustri reprezentanti ai Vaticanului, laolalta cu extremisti. Justitia italiana a incriminat activitatile desfasurate de P-2 ca fiind o conspiratie politica împotriva republicii si a constitutiei. Numai ca aceasta conspiratie nu putea avea ceva comun cu serviciile de spionaj ale fostei U.R.S.S., initial, din moment ce „unda verde” a constituirii sale a venit din partea lui Alexander Haig, colaborator al presedintelui Nixon, fost comandant al N.A.T.O. si secretar al apararii S.U.A. si a secretarului de stat Kissinger, afara doar de faptul ca Ligio Gelli, un fost fascist italian, devalizator al tezaurului Iugoslaviei, ajuns agent al K.G.B. ori al G.R.U., fara stirea C.I.A., ar fi putut sa-i manipuleze pe cei doi importanti oameni politici si de stat ai S.U.A.