Este imposibil sa cladesti o colectie de nuduri feminine daca nu esti poet. Dupa ce fluvii de ipostaze au asaltat sensibilitatea privitorilor, cum mai poti descoperi ceva nou, ceva original la aceasta capodopera a naturii careia i se spune zeita – cu admiratie, dar uneori si cu ironie? Ei bine, Dennis Gray este omul care a smuls femeia din invalmasala telenovelelor, a dezbracat-o de isterie, de priviri manioase si de tonuri naravase, facand din ea depozitara a numai doua atitudini: alint si dominatie. Artistul stie ca femeia se alinta in fata oglinzii (si a aparatului de fotografiat) si domina cand se confrunta cu jumatatea ei inseparabila, barbatul.
Dar intotdeauna, femeia adevarata este expresiva si are inteligenta nativa de a nu fi banala. Asa trebuie sa fie si in fotografie. Nudul de succes respecta ceea ce spunea parintele „Copiilor teribili”, Jean Cocteau: „Femeia este de doua feluri: femeie propriu-zisa sau gospodina”. In nudul artistic de succes nu au ce cauta gospodinele si chiar daca afirmatia pare lovita de misoginism, sa nu uitam ca in arta nu se fac concesii.
Dincolo de atmosfera erotica si provocarile hormonale, modul cum este surprins trupul femeii trebuie sa trezeasca interesul. Si in nudul de interior, cu sau fara decor simbolistic, artistul trebuie sa descopere o femeie-Venus care sa-ti imbratiseze simturile din primele clipe. O vei tine minte daca iti dezgheata sloiurile din suflet nu numai cu relieful dumnezeiesc al corpului plin de senzualitate, dar si prin atitudine. Iar pentru aceasta atitudine maestrul fotograf alege unghiul de privire, caderea luminii si miscarea care se ascunde in imobilitate. Toate aceste elemente – unghi, lumina, miscare latenta – pot transforma sexualitatea intr-o admiratie platonica, instinctul primar fiind inlocuit de cel estetic.
Fara indoiala, Dennis Gray cunoaste arta „tablourilor vii” de la „Teatrul morilor de vant” din Londra (Windmill Theatre). Datand din secolul XVIII, acest gen de spectacol are drept protagoniste dansatoare nude care pozeaza in statui vii. Zonele erogene principale sunt mascate discret cu ajutorul evantaielor sau cu trupurile altor dansatoare. Miscarea este considerata „primitivism” si „pozele” acestor nuduri vii dureaza cel putin zece secunde intre diverse pozitii si atitudini. Este genul de spectacol care a avut mare succes in anii ’50-’60 si care a dezvoltat ideea ca lupta impotriva trivialitatii poate fi dusa si pe scena, nu numai in arta picturii, sculpturii sau fotografiei.
Superbele nuduri ale lui Dennis Gray ne aduc aminte de celebrele epitete acordate lui Venus de mitologia romana. Zeita frumusetii era fie Venus Acidalia (aluzie la o fantana al carei sens era „necazuri”), fie Venus Cloacina (purificatoare a apelor), fie Venus Calva (lipsita de parul cedat pentru arcul cu sageti), fie Venus Felix (norocoasa), dar si Venus Erycina (Eryx fiind un templu al prostituatelor de pe Colina Capitolina)…
Poate ca cea mai mare provocare a nudului se concentreaza in Venus Verticordia, adica protectoarea impotriva viciilor, deci si a obscenitatii generatoare de instincte primare in dauna admiratiei frumusetii. Cu greu vom gasi in nudurile lui Dennis Gray instinctul maternitatii, dar acesta este implicit prin atractia pe care o exercita asupra barbatului. Amestecul bine temperat intre candoare si provocare feminina este intotdeauna cea mai mare realizare a unui artist fotograf, caci de la Botticelli la Man Ray, nudul feminin trebuie mangaiat nu strivit cu privirea.
PAUL IOAN
Comentarii