Cei mai multi dintre noi traim incercand sa ne jucam in siguranta, asumandu-ne putine riscuri. Copii fiind, suntem obisnuiti cu provocarile constante ale altor copii. Jocurile ne fac sa indraznim, ne obliga sa gasim curaj pentru a ne extinde lumea. Dar pe masura ce imbatranim, tot mai putini stiu cum sa transforme jocul intr-un mod de viata. Aceasta cunoastere este cheia indraznirii la cel mai inalt nivel uman – un nivel artistic. Sunt cuvintele unui gigant al artelor si un geniu al spiritului uman, Manuel Antonio Rodolfo Quinn Oaxaca. Este numele primit la nastere, dar cunoscut sub un nume mai scurt: Anthony Quinn.
Imaginea sa este identificata cu cea a unor personaje interpretate magistral in filme, iar cariera sa actoriceasca incredibila a fost incununata, intre altele, cu doua Oscaruri. Arta insa nu s-a limitat niciodata pentru Anthony Quinn la film si teatru. Activitatea sa de sculptor si desenator (mai tarziu, s-a atasat si de pictura) a devansat-o pe aceea de slujitor al marelui ecran si al scenei.
Perceput in principiu ca actor american, el s-a nascut… mexican, din tata pe jumatate irlandez si mama mexican-indiana. Era copil cand a inceput sa deseneze chipurile unor vedete de film, iar primul care a apreciat talentul sau a fost celebrul Douglas Fairbanks, care i-a trimis pustiului desenator un cec de 25 de dolari. Era, totusi, un pas important inainte!
La varsta de noua ani a inceput sa sculpteze si, dupa trei ani, a participat la un concurs de stat din California, pe care l-a castigat cu un bust de gips al lui Abraham Lincoln. Intre timp insa tatal sau decedase intr-un accident rutier, iar pana la 18 ani Anthony a muncit din greu pentru a-si ajuta familia. Printre alte ocupatii temporare, a lucrat in agricultura, ca sofer de taxi, predicator, ziarist si chiar a urcat in ringul de box, de unde a coborat, la sfatul antrenorului, care a constatat ca tanarul „avea o inima prea buna”, ca sa lupte, sa loveasca si sa-si doboare adversarul. Apoi, a participat la un alt concurs, in ultimul an de liceu, cu un plan arhitectural pentru o piata si a fost castigator. Premiul consta in studierea si lucrul cu faimosul arhitect Frank Lloyd Wright; o intalnire ce avea sa-i schimbe viata pentru totdeauna, pentru ca visul lui Anthony infiripat acum a fost de a deveni un foarte bun arhitect.
La sugestia aproape imperativa a lui Wright, a intrat insa – din fericire, nu-i asa? – in lumea filmului, in care s-a afirmat ca un adevarat geniu. Totusi, chiar si pe platourile de filmare, el a continuat sa traiasca, in paralel, in spatiul oniric al creatorului de imagini si forme. Sculpta mereu mici bucati de piatra si lemn pe care le gasea in timp ce lucra la locatii de film in deserturile din Africa de Nord si din Orientul Mijlociu. In anii ’80 a inceput sa dezvolte aceste „machete” in sculpturi de dimensiuni mari, cu singurul scop de a adauga frumusete spatiilor sale de locuit. Spre surprinderea sa, oamenii au inceput sa-l intrebe de unde ii pot cumpara lucrarile de arta. I s-a oferit o expozitie individuala la o galerie din Honolulu, unde toate operele sale au fost vandute.
In timpul liber el transforma obiectele pe care majoritatea oamenilor le-ar considera doar pietre si lemne, in opere de arta. O colectie de desene Anthony Quinn in pastel a fost expusa pentru prima data in anul 1948 la Chicago in timpul productiei de teatru a magistralei piese „Un tramvai numit dorinta”, in care a jucat rolul principal.
Ca raspuns la o critica destul de caustica si stupida facuta de un apropiat al artistilor – „bineinteles ca iti vei vinde opera de arta, oamenii o vor cumpara pentru numele tau!” – inainte de expozitie, Anthony a decis sa semneze desenele cu numele de fata al mamei sale, Oaxaca. A ramas anonim, iar toate desenele expuse in galerie au fost vandute. Ulterior, ani de zile, a continuat sa-si semneze desenele „A. Oaxaca” si abia in anii 1960, a revenit la semnatura cu propriul nume de familie, Quinn.
Cat se poate de obiectiv vorbind, sculptura, pictura si desenele lui Anthony Quinn „Oaxaca” nu pot si nu trebuie sa fie analizate cu ochiul criticului de arta. Fiindca asta ar insemna un fel de chirurgie fara anestezie, o disectie fatala a sufletului uman. Poate cea mai cuprinzatoare si mai sugestiva descriere a esentei operei sale plastice este concentrata intr-o ireala intalnire efemera, descrisa de artist: „Cel mai mare compliment care mi-a fost facut vreodata ca artist a fost cand o femeie oarba a venit la una dintre expozitiile mele. Dupa ce a petrecut cinci minute mangaind o sculptura numita «Frumusete gasita», ea a comentat: «Mr. Quinn, intelegi cu adevarat sufletul uman». Imi amintesc comentariul ei de fiecare data cand creez o noua sculptura”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii