Numele lui Amedeo Modigliani este sinonim cu soarta tragica a artistului care duce o viata autodistructiva, cu buna stiinta, si care nu se vede apreciat in timpul vietii. Dar dincolo de deziluziile din viata sa romantica si de meandrele stilurilor pe care le-a abordat, as dori sa accentuez un episod uluitor din viata unui creator. Este o intamplare unica in biografia pictorilor importanti ai lumii si cu atat mai neverosimila cu cat s-a petrecut la Paris, o capitala a artelor.
La data de 3 decembrie 1917, mult chinuitul Modigliani reuseste sa deschida prima sa expozitie personala (astazi s-ar spune „one man show”), la galeria Berthe Weille. Dar, dupa numai doua-trei ore, seful politiei pariziene se prezinta la fata locului, in fruntea unei „potere” si, dupa ce da o raita de informare directa prin expozitie, decide ca trebuie inchisa din cauza „artei decadente” reprezentate de nudurile artistului. Scandalizat de femeile despuiate (de parca ar fi fost vii), domnul sef mai spune ca fusese sesizat de persoane onorabile… A fost e cenzura brutala si fara precedent in lumea artelor din Paris, unde mai fusesera „interzise” panze dubioase, dar in nici un caz o expozitie intreaga. A fost o lovitura psihologica foarte grea pentru Modigliani, care si asa avea sa mai traiasca doar trei ani.
Este emblematica acea zi blestemata pentru biografia unui pictor (si sculptor care l-a cunoscut indeaproape pe Brancusi) care s-a luptat atat cu bolile sale permanentizate, dar si cu ideile sale despre lume influentate de lecturile sale filoso-fice si literare (era un admirator al lui Nietzsche). Suferind de plamani inca din copilarie (si apoi atacat de meningita), Modigliani (1884-1920) s-a nascut pentru a desena si picta. Asta a facut toata viata, simultan cu studiul permanent al clasicilor si contemporanilor. I-a venerat pe Toulouse-Lautrec si pe Cézanne, i-a contemplat cu admiratie profunda pe renascentisti la Pitti si Uffizi. Iar stabilirea sa in Montmartre, in celebrele maghernite numite „Bateau-Lavoir”, l-a apropiat de Picasso si Utrillo. Lungile nopti petrecute in cafenele de mana a doua, pe cand se daruia cu absint si hasis, insemnau si discutii interminabile cu mari intelectuali ai epocii precum Alfred Jarry, Appolinaire, Jean Cocteau si dispute amicale cu Matisse, Braque si Derain.
Parca neinfluentat decisiv de nici un stil – desi era vremea efervescentei avangardiste –, Modigliani triumfa cu nudurile sale aproape geometrizate, semn ca stilul cubist i-a fost mai drag decat altele. Episodul cu politia pariziana i-a accentuat porecla data de prieteni, si anume „Modi”, adica blestematul. Asta il apropia si mai mult de Van Gogh, un alt preferat al sau. Dar pentru cercul familial si amicii foarte apropiati (evrei ca si el sau neevrei) el era „Dedo”. Iar Dedo insemna un barbat inalt si chipes, elegant in pofida saraciei si cu mare succes la femei. Au trecut prin inima lui doua artiste, Nina Hamnet si Chana Orloff, dar marea sa iubire a fost Jeanne Hébuterne, femeia cu ochi verzi care i-a daruit un copil si care i-a pozat pentru cele mai cunoscute nuduri ale sale.
Apropiatii credeau ca prin acea mare iubire Modigliani s-ar fi vindecat de consumul de alcool si hasis, dar n-a fost asa. Relatiile incordate cu familia ultracatolica a lui Jeanne nu au contribuit la linistea lui sufleteasca, dimpotriva. Saracia ii apasa, iar panzele se vindeau pe sume incredibil de mici (dar in 2010, un nud al lui Jeanne s-a vandut cu 68 milioane de dolari). Insa pentru Modigliani-poetul nu mai conta decat arta, asa cum scria in biografia intitulata „Omul si mitul” fiica sa, Jeanne Modigliani, decedata in 1984.
PAUL IOAN
Comentarii