Pictorul sta de catva timp în fata sevaletului si, concentrat la maximum, construieste portretul celui care-i pozeaza. La un moment dat, maestrul scapa pensula si celalalt se repede politicos, o ia de jos si i-o ofera artistului… În aparenta, pare o scena banala. Dar daca aflam ca acela care a facut cu umilinta gestul este chiar regele Carol Quintul, atunci e mai greu de înteles. Si totusi, suveranul îl avea în fata pe Tiziano, omul despre care se spunea, înca din timpul vietii, ca este „un soare printre stele”. Practic, un rege efemer uitase ca este rege în fata unui alt fel de rege, a unuia nemuritor.
Era anul 1548 si Carol Quintul (n.1500) era cu cel putin zece ani mai tanar decat maestrul. Caci nici astazi nu se stie în ce an s-a nascut Tiziano Vecellio (probabil între 1485 si 1490). Venit pe lume în muntii Dolomiti (Pieve di Cadore), micul Tiziano este trimis de tatal sau la Venetia, sa învete arta mozaicului. Dar baiatul se dovedeste a fi un mofturos; nu-i convine atmosfera din atelierul lui Zuccato, mozaicarul, si nici ce se învata acolo.
Se muta, fara acordul parintelui, în atelierul de pictura al lui Gentile Bellini, dar aici îl supara „disciplina exagerata”. În sfarsit, adolescentul îsi gaseste linistea creatoare în atelierul lui Giovanni Bellini (fratele lui Gentile), unde se stabileste mai multi ani. Îl are drept coleg pe Giorgione, împreuna cu care picteaza fresce impresionante. Remarcat de cler, Tiziano este chemat la Roma. Si atunci, joaca o carte mare, ramanand în Venetia unde, dupa moartea lui Giovanni Bellini (1516), este numit „pictor oficial al Republicii Venetia”. Avea numai douazeci si cinci de ani si deja devenise o personalitate artistica exceptionala.
Celebru si bogat, Tiziano ramane un om modest. Are comenzi din partea multor demnitari, desi ramane un fiu al Venetiei”. Doar atunci cand Alfonso d’Este îi comanda trei panze mitologice, maestrul spune cu mandrie ca va realiza trei „poeme”. Si asa a si fost, el dedicandu-se aproape cinci ani (1518-1523) capodoperelor „Bachus si Ariadna”, „Sarbatoarea lui Venus” si „Bachanalia”.
Era înca tanar si culorile sale erau extrem de vii si percutante; spre batranete, cromatica se estompeaza usor si criticii spun ca parca nu mai este acelasi Tiziano… La Ferrara, pictorul o cunoaste pe ispititoarea Isabella d’Este si se parea ca este iremediabil îndragostit de aceasta mecena rapitoare. Însa maestrul se va casatori, în 1525, cu o fata de origine modesta, ca si a lui, fiica de barbier Cecilia Soldano. Vor avea trei copii, iar la nasterea celui de-al treilea ea va muri (1530). A fost o mare lovitura si Tiziano nu s-a recasatorit, ci s-a afundat în multiplele sale proiecte. Un capitol aparte în viata sa îl reprezinta prietenia si pretuirea exceptionale pe care i le arata Carol Quintul (regele care cucerise Roma, în 1527, apoi fusese încoronat împarat al Sfantului Imperiu Roman de Apus, în 1530).
„Stapanim mai multe principate, spunea regele, dar avem un singur Tiziano”. L-a onorat pe maestru ca pe un egal al sau (titluri, privilegii, subventii), iar cand a abdicat (1556), a luat cu sine (la manastirea Yuste) doar strictul necesar si panzele care îi fusesera dedicate de „unicul Tiziano”.
Maestrul a mai trait douazeci de ani dupa acea despartire, dar onorurile au continuat. La Roma, Papa Paul III îl numeste „Cetatean al Cetatii Eterne”. Se va întoarce la Venetia si va picta doar pentru sine. Moare de ciuma în 1576 si, idolatrizat fiind, nu este dus la groapa comuna (din motive de igiena), ci este înmormantat langa biserica Santa Maria dei Frari.
PAUL IOAN
Comentarii