Ctitorie a domnitorului Gheorghe Duca (1688-1672) manastirea Cetatuia domina una dintre colinele de la marginea Iasului.
Pisania ei, în limba greaca, ne anunta ca "S-a ridicat acest dumnezeesc templu… în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întruparii 1672". De fapt constructia a început în anul 1669 iar la 10 iunie 1670 erau terminate zidurile înconjuratoare, bastioanele si clopotnita. În acelasi an a fost închinata Patriarhiei din Ierusalim, ramânând sub administratia acesteia pâna în decembrie 1863. În constructia bisericii se pastreaza caracterele traditionale ale arhitecturii religioase moldovenesti, dar apar si câteva elemente noi. Printre acestea pot fi amintite arcadele sprijinite pe coloane masive cu capiteluri, care despart naosul de pronaos. În exterior apare o a doua turla pe pronaos, ambele turle înaltându-se pe o baza patrata si una stelata. Spre mijloc aceste turle sunt înconjurate de brâie torsada, având doua rânduri de ocnite deasupra. Dedesubtul brâielor se afla ferestrele iar sub acestea un alt rând de ocnite. Brâul torsada este si principalul motiv decorativ al fatadelor care prezinta si doua rânduri de ocnite suprapuse. Realizata dupa un plan treflat, cu pridvor închis, pronaos, naos, altar, biserica are o usa principala deasupra careia se afla sculptata stema Moldovei. Pictura manastirii este opera fratilor Mihai Dima si Gheorghe, originari din Janina si a lui Nicolae Zugravul si Stefan Zugravul. Familia ctitorului este pictata în dreapta usii pronaosului, pe peretele vestic. Zidurile groase de incinta sunt sprijinite de metereze si turnuri de aparare iar intrarea principala este plasata pe sub turnul clopotnita cu doua etaje. În partea de nord a acestei incinte se afla palatul lui Duca, o constructie fortificata, din piatra. Între zidurile manastirii au gasit adapost Dosoftei, în 1674, Dimitrie Cantemir, în iunie 1711, dirijând de aici înfrângerea rascoalei mercenarilor carora nu le putuse plati soldele, Mihail Racovita, în 1717, când Iasul a fost atacat de un detasament habsburgic, condus de Franz de Lorena, si chiar o buna parte dintre locuitorii orasului în timpul invaziei tatarilor din 1758. La sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea si chiar mai târziu, între 1917-1918, aici a functionat un spital militar. Încarcata de istorie, manastirea Cetatuia este nu numai un locas de reculegere si închinaciune ci si o veritabila opera de arta, transpunând, la scara redusa, elementele arhitectonice ale vestitei biserici "Trei Ierarhi".
2. In exclusivitate pentru "Magazin", un nou serial de Dan ApostolAtlantida a existat!
Platon scria ca Atlantida s-a scufundat în apele oceanului într-o zi si o noapte. Poate ca dezastrul s-a petrecut în zguduirile pamântului ce se crapa în bucati, ca la Messina, se prabusea brusc în adâncuri, asemeni Insulei Santorin, era acoperita de lava sau cenusa vulcanilor, ca orasele Saint Pierre si Pompei, disparea sub valuri seismice (tsunami), precum Insula Krakatoa. Ori poate ca n-a fost decât o singura revarsare, cumplita si inexorabila, o razbunare a marii împotriva uscatului, sub un cer sfâsiat de rafalele furtunii. Ce s-a întâmplat cu locuitorii Atlantidei sau ai tinutului pacific Mu, cu viracochas ori cu olmecii? Le-au supravietuit doar creatiile, câte un grup etnic ciudat, iar în locurile unde totul a fost înghitit de ape n-au mai ramas decât legendele. Astazi pare greu de crezut ca populatia unui întreg continent, civilizatii puternice si înfloritoare pot pieri aproape fara urma. Totusi, teoria derivei continentelor, formulata si demonstrata de savantul german Alfred Wegener înca din 1912, este unanim acceptata. Se stie ca fragmentele paturii superioare a scoartei terestre (Sialul) plutesc pe cea de dedesubt (Sima) aidoma unor iceberguri pe mare si ca aceste miscari au dus la necontenita schimbare a formei continentelor Terrei, unite, acum mai bine de trei miliarde de ani, într-o singura masa de pamânt, Pangaea. Se stie, de asemenea, ca, în cursul erelor, transgresiuni si regresiuni marine ciclice au inundat si au descoperit succesiv insule, peninsule, continente întregi, aceasta datorându-se atât derivei paturilor sialice, cât si epocilor postglaciare, în care inimaginabile cantitati de gheata se topeau, ridicând nivelul marilor si oceanelor cu 100-200 metri. În sfârsit, multi oameni de stiinta considera ca sigura existenta unor pamânturi (ajungând prin însumare pâna la dimensiunile unei insule ca Marea Britanie) plasate între actualele continente, în Atlantic (Atlantida), care faceau legatura între cele doua Americi, Europa si Africa de Nord), si, respectiv, în Pacific (Pacifida, "punte" între America de Sud, Oceania si poate chiar Asia). Primele mentionari despre aceste pamânturi legendare apar înca din antichitate, iar filosoful grec Platon a descris amanuntit insula sau continentul Atlantida în cele doua "dialoguri" dintre el, Critias cel Tânar si Socrate, devenite celebre. Continuare directa a importantei opere a lui Platon, Republica (10 volume de comentarii politice si istorice), cele doua relatari numite Timaeus si Critias au fost scrise în anul 348 î.e.n., dar se bazeaza pe documente lasate succesiv de Critias, Solon, Dropites, scribi din Sais, grecul Cranton, preoti egipteni din Neith, cea mai veche sursa greaca scrisa fiind memoriile lui Solon (terminate în anul 560 î.e.n.). Cu toate acestea, putini istorici moderni le acorda credit, poate si pentru ca Platon a prezentat informatiile respective sub o forma literara metaforica, iar cei care l-au citit nu aveau posibilitatea de a-i verifica afirmatiile. Dar… pâna la Schliemann, Troia, Micene si Tirint erau "fabulatiile lui Homer", iar Evans a fost singurul care l-a luat în serios pe Herodot si a descoperit fascinanta lume a civilizatiei minoice! Grecii antici erau siguri de faptul ca dincolo de "Coloanele lui Hercule" (Gibraltar) si la sud-vest de Britania existase cândva un pamânt locuit de o populatie mai civilizata decât cretanii, aheenii ori egiptenii, decât oricare alta întâlnita de ei vreodata. Caci acest popor de albi înalti si puternici, apartinând unui tip somatic mai curând nordic decât mediteranean, locuia în cetati cu ziduri ciclopice, construite din blocuri de sute de tone, îmbinate fara mortar si acoperite cu placi dintr-un aliaj metalic necunoscut (oricalcul – mai pretios decât aurul prin calitatile sale) , dispunea de flote uriase, numarând mii de nave mai rapide si mai manevrabile decât orice corabie vazuta de heleni, avea arme, unelte si masinarii ciudate, daruri ale lui Atlas, stramosul primilor atlanti… Iar a respinge informatiile lasate de Platon despre Atlantida înseamna a nega si alte date, perfect verificabile geologic si pe care autorul "dialogurilor" nu avea de unde sa le cunoasca. Deoarece Platon afirma ca nivelul Atlanticului si al Mediteranei era cu 100-200 metri mai scazut acum 15000-20000 ani (cifra exacta este 180 m acum 12000 ani) si ca regiunile Attica si Atena erau situate cu 100 m mai sus decât astazi în raport cu nivelul marii (cifra exacta este cu 94 m mai înalte acum 5000 de ani!). Daca Platon, Herodot, Plinius, Homer, Hesiod, Diodor din Sicilia, Euripide, Strabon, Proclus, Theopompus din Chios, Aelian, Pomponius Mela si alti autori antici, fie ei greci, egipteni sau romani, pomenesc despre continentul american si insulele atlantice, aceasta se datoreaza faptului ca aveau la dispozitie nu numai marturii pastrate în arhivele sau traditiile cretane, feniciene, sumeriene si egiptene, dar si documentele aflate printre cele 500000 de lucrari ale faimoasei Biblioteci din Alexandria, fondata în anii 300 î.e.n. de Ptolemaios I Soter. În acest maret locas de cultura se acumulasera de-a lungul timpului remarcabile opere literare si stiintifice, cele mai complexe culegeri de informatii despre omenire si Pamânt, cunoscute în antichitate. Biblioteca alexandriana era, la începutul erei noastre, un adevarat far, nu doar necesar, ci vital pentru progresul omenirii. Si, într-adevar, a fost folosita ca sa dea lumina, numai ca la propriu – jumatate din manuscrise au ars într-un incendiu, când legiunile lui Iulius Cezar au înfrânt revolta populara izbucnita în oras (anul 48 î.e.n.), iar restul au servit la… încalzirea bailor publice, din ordinul califului Omar (717-720 e.n.), care si-a motivat decizia astfel: "Daca toata întelepciunea lumii se afla în Coran, atunci nu mai este nevoie de alte carti, iar daca ea nu poate fi gasita în Coran, celelalte carti trebuie distruse ca sa nu se observe aceasta". Era una dintre cele dintâi manifestari istorice ale periculosului fundamentalism islamic – dar nu si prima distrugere de arhive si, din nefericire, nici ultima. (Va urma)
Comentarii