Razboaiele ne-au adus cazemate si buncare. Poluarea si gaurirea stratului de ozon ne-au dus cu gandul la alta planeta. „Cucerirea cosmosului” (ca sa ma exprim deputateste) ne-a adus firme care vand parcele pe Luna si Marte. si, ca o concluzie a unui pseudosilogism, fantasticul socant de realist ne aduce domicilii imaginare de vis, taramuri de basm unde domina solitudinea unor grupuri restranse de oameni, care încearca sa scape de nostalgia unui Pamant fericit de odinioara, cand nu ni se numarau firele de par din cap cu ajutorul satelitilor.
Ronald Wilburn este unul dintre artistii pe care expozitiile online l-au evidentiat ca pe un posibil salvator al cetateanului de rand al unei obosite planete. Ca si multi alti artisti digitalizati, Wilburn nu crede ca ne mai facem bine, iar pesimismul sau se exteriorizeaza prin solutii extreme. Arta pe calculator permite cele mai fanteziste solutii, care de fapt sunt magnifice realizari pseudopicturale si foarte abile invitatii la visare.
Cand te pierzi în lumea fantastica a lui Wilburn, cand ratacesti printre insulele de granit ivite precum ciupercile dupa o ploaie devastatoare (acida sau cu elemente radioactive), nu poti decat sa hoinaresti în cautarea disperata a unui colt de rai. Ideea sa de baza (ca si al altor maestri ai artei digitale) este ca paradisul trebuie sa ni-l zamislim aici, pe Pamant. Iar pana la faza concreta a edificarii noilor refugii, trebuie sa visam.
Poate ca în zburdalnicia imaginatiei sale, artistul a avut în minte si mai noua moda a îmbuibatilor Pamantului, care nu prea mai stiu ce sa faca cu muntii lor de bani: insulele artificiale. Desi mai sunt multe insulite naturale de vanzare (comertul de gen este în toi), dorinta de izolare a magnatilor este decisiva. La fel procedeaza si Wilburn, atunci cand întrevede o planeta alcatuita din domicilii de granit tasnite din oceane, majoritatea în forma de ciuperca si mai toate avand la dispozitie oaze de verdeata.
Departate unele de altele precum cuiburile condorilor, aceste fabuloase excrescente de piatra nu mai sunt populate cu oamenii de astazi. În unele compozitii întalnim personaje ale evului mediu, care nu se sfiesc sa vaneze cu arcul si sageata sau cu sulita. Întoarcerea în timp propusa de artist este relaxanta, dar întristator de imposibila. Cum ni s-ar parea un Robin Hood care vorbeste la celular sau un Wilhelm Tell cu telecomanda atarnand de arbaleta? Suntem incompatibili cu o natura sanatoasa, vrea sa ne spuna Wilburn. Si, din pacate, toate domiciliile propuse de imageria sa ar putea deveni posibile doar dupa un diluviu care sa curete Pamantul de toate pacatele tehnologiei moderne.
O viata de castelani pe taramuri ferite de orice stres, asta ne propune un vizionar care se joaca cu utopiile. Ne face sa ne înghesuim în masina timpului a lui Wells, ca în metroul din Tokyo, pentru a prinde un loc pe oazele fericirii. Si, pentru ca tabloul fantastic sa ne socheze si mai profund, transportul între domiciliile stabile psihic se face prin intermediul dinozaurilor acvatici, docili (poate domesticiti) ca niste broaste testoase devenite ferry-boat.
Pentru cei mai boemi dintre supravietuitori, artistul a prevazut o arhitectura ultrabizara, în care locuintele iau forma unor fiinte înfricosatoare, care tin eventualii dusmani la distanta. Daca întoarcerea în timp înseamna, uneori, sute de milioane de ani, atunci animalele teribile trebuie sa faca pace cu omul… Într-un tinut de basm cu mori de vant si case de piatra, poate ca natura ar accepta aroganta omului, devenita un bumerang care se întoarce devastator asupra sa. Ar trebui sa ni se interzica trezirea din vis.
PAUL IOAN
Comentarii