De fiecare data când admiram pânzele pictorului englez John William Waterhouse suntem coplesiti de profunzimea trairilor sufletesti ale personajelor feminine care populeaza, cu preponderenta, compozitiile sale. Acest ultrasensibil artist de frunte al artei britanice din secolul al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea a fost atras, poate nu întâmplator, de clipele de tristete si chiar deznadejde adânca ale unor eroine binecunoscute publicului britanic.
Nascut la Roma în 1849, John William si-a petrecut primii 5-6 ani ai vietii în Cetatea Eterna, pe care n-o va uita si unde se va întoarce pentru a-i absorbi pâna la satietate fabuloasa mitologie. Parintii sai au fost pictori. William si Isabella Waterhouse i-au asigurat lui John o educatie speciala, care sa-l directioneze spre artele vizuale. O sansa uriasa a vietii a fost si faptul ca, odata stabilita la Londra, familia Waterhouse a locuit lânga Muzeul „Victoria si Albert”. Viitorul mare pictor a avut prilejul, din copilarie si adolescenta, sa savureze clasicii si sa se inspire mai ales din operele „Prerafaelitilor” – curentul artistic dominant în Anglia începând cu anul 1848; printre fondatori s-au aflat si doi pictori din care Waterhouse s-a inspirat, si anume William Hunt si Dante Gabriel Rossetti.
Anul 1871 a însemnat înscrierea lui John William Waterhouse la Academia Regala de Arta (Londra), initial la sculptura. Apoi a trecut la pictura si a lucrat în prima perioada în stilul clasic. Primul mare succes al lui Waterhouse a fost „Somnul si sora sa vitrega, Moartea”, în 1874. Compozitia, de mare tristete, a fost inspirata de moartea celor doi frati mai mici ai sai. A fost parca un semnal ca întreaga cariera a pictorului va fi domnata de tristete. Atât de mult a impresionat aceasta pânza critica de specialitate, încât tabloul a fost expus aproape anual la Londra, pâna la moartea autorului.
Ajuns la maturitatea artistica, John William Waterhouse a adoptat cu entuziasm stilul prerafaelitilor si principalele teme în operele sale devin mitologia si legendele regelui Arthur (monarhul britanic care s-ar fi opus, în secolul al VI-lea, invaziei saxonilor). În consecinta, cea mai valoroasa si mai cunoscuta compozitie a lui Waterhouse este „Lady din Shalot” (varianta din 1888), în care personajul feminin este Elaine de Astolat, cea care a pierdut dragostea lui Sir Lancelot (un cavaler al „Mesei Rotunde” din legendele arthuriene). Disperarea femeii este coplesitoare si vom reîntâlni aceasta stare sufleteasca critica în compozitiile „Cleopatra” si „Ophelia”. Dar si melancolia femeii neconsolate si dornica sa-si împlineasca dragostea este prezenta în tablouri precum „Globul de cristal” si „Sirena”. Iar tema Doamnei din Shalot va reveni obsesiv de-a lungul anilor, dovedind preocuparea maestrului pentru perfectionarea expresiei chipului si gesturilor eroinei.
O compozitie speciala, de dimensiuni impresionante, este „Ulise si Sirenele” (1891), în care scena mitologica prezentata de Homer este vazuta de Waterhouse într-o spectaculoasa hartuire a personajului masculin de catre fiintele cu aripi de vultur si chip de femeie, pregatite parca sa-l agreseze si fizic pe eroul grec legat de catarg. Expresivitatea personajelor lui Waterhouse ne impresioneaza în fiecare scena mitologica.
PAUL IOAN
Comentarii