Tema principala in istoria artelor vizuale, nudul a reprezentat si un subiect de polemici in privinta limitelor acceptabilitatii sale: unde este granita dintre sexualitate provocatoare si imagine artistica? Raspunsul l-a dat insasi evolutia mentalitatii societatii moderne. Daca pana in jumatatea secolului XIX o femeie obisnuita dezbracata insemna obligatoriu sexualitate si/sau prostitutie, dar unei zeite i se permitea nuditatea, dupa "episodul Manet" lucrurile s-au mai temperat.
"Dejun la iarba verde" al lui Manet, cu barbati imbracati si femei goale era un scandal in 1863, iar "Concertul pastoral" (Tiziano, 1510) cu personaje similare, era acceptabil fiind vorba despre mitologie… Chiar si Biserica a acceptat nudurile intr-un tarziu si frunzele de smochin puse pe unele lucrari ale lui Michelangelo (Capela Sixtina) au disparut. Treptat, academismul a pus stapanire pe nuditatea feminina, promovand pictura cu model viu si la dimensiuni cat mai aproape de natural.
Unul dintre campionii nudului academic este Jules Joseph Lefebvre (1836-1911), care, alaturi de un coleg de generatie si stil, William Bouguereau (1825-1905), si-a dedicat aproape exclusiv studiile artistice femeii dezgolite. Desi mai putin cunoscut, printre cercetatori el este un nume de referinta atunci cand vorbim despre forma trupului si culorile cele mai potrivite pentru ca "femeia sa fie senzuala, dar nu provocatoare". Cu alte cuvinte, sa ne seduca fara sa ne starneasca pofte carnale, ci numai admiratie platonica. Pare paradoxal, insa aceasta apreciere este foarte aproape de adevar. Astfel, Lefebvre prefera tinerele (adolescentele) fara companie (barbat, ingerasi sau cameriste), purtand foarte putine accesorii care sa ne distraga atentia de la goliciunea ei. Relieful trupesc este perfect, pastrand proportiile ideale intre sani si marimea fetei, raportul dintre solduri si genunchi, lungimea bratelor si a gatului etc. Frumusetea atinge perfectiunea si asta a deranjat pe multi creatori ai epocii, care ironizau "visele neimplinite ale pictorului".
La randul sau, Bouguereau inventeaza (cu gandul la bibelourile care ornau palatele) femeia de portelan, atat ca forma, cat si in ceea ce priveste cromatica. Idealizarea femeii nude la acest maestru este si ea obositoare si neverosimila, insa Bouguereau "salveaza" multe dintre capodoperele sale prin anturajul destul de bogat al protagonistelor. Ingerasii si cameristele (precum domnitele de rangul doi pe langa printesa) au aceeasi delicatete uluitoare, dar sunt la fel de "racoroase" si neispititoare ca si femeia din prim-plan. Ambientul este unul de vis, care umileste chiar si descrierile mitologice.
La ambii academisti este exagerat mitul odaliscei perfecte. Un gest genial a facut inaintea lor Dominique Ingres – un neoclasic care a onorat nudul cu celebre picturi -, care a inventat odalisca imperfecta ("Marea odalisca"), cu patru vertebre in plus, alungind femeia intr-un stil mult mai subtil decat El Greco. Putem accepta ca sultanii isi alegeau femeile din harem pe spranceana, dar nu putem admite ca realitatea ii oferea asemenea trufandale nefiresc de frumoase.
Cel mai trist aspect al nudurilor maestrului Jules Joseph Lefebvre este indiferenta cu care ne privesc zeitele sale. Ele dau senzatia ca sunt plictisite sa pozeze ore la rand. Nudurile lui Lefebvre lanseaza ideea unei adolescente eterne cu lumea la picioare, care ii poate da lectii de perfectiune si lui Dumnezeu. (Exemple numai din opera lui Lefebvre)
PAUL IOAN
Comentarii